„M-am trezit îndrăgostit de tot ce nu vedeam” e un titlu paradoxal. Presupune din start că realitatea diurnă e insuficientă și că visul sau ceea ce a premers trezirii era mai seducător, mai pe limba sufletului, mai satisfăcător. Artiștii vizuali care au ca axiomă interioară această propoziție vor evita explicitul și concretețea datelor senzoriale. Așa-zisa lume exterioară va fi suspectă, luciul ei de imagine digitală va rămâne un criteriu de care imaginea plastică va trebui să se diferențieze.

Lucian Hrisav s-a născut în 1994 iar practica folosirii spray-urilor de acțiune stradală îi este o experiență de adolescență. Asta e și dominanta pictorilor ce sunt născuți după ’89, ei reușesc mult mai natural să preia în munca de atelier experiența lucrului cu muralele exterioare. Spray-urile și aerografele pulverizează pigmentul și-l aplică egal, fără nesiguranțele mâinii. Totodată, pigmenții de folosit în exterior sunt în mod inevitabil mai saturați decât posibilitățile cromatice clasice pe care le au pictorii de șevalet. Există și o diferență destul de clară între imaginile ce funcționează în spațiul public și cele de interior. Când vei picta ceva care nu se află între patru pereți vei observa că principalul impediment de depășit este natura. Prin geometrism extrem și contraste puternice vei putea învinge, imaginea ta nu va fi aglutinată și anihilată de natură. În hrubele geometrice pe care le locuim situația este complet diferită. Aici, artificialul ne învăluie, cubiculele sunt o pușcărie a minții care are nevoie de temperare inversă. Aici va fi nevoie tot timpul de ferestre către natură, cromatica care transformă carcera în locuirea umană e una a amestecurilor, a degradeurilor. Contrastele puternice ale muraliștilor contemporani urlă, ele nu pot fi integrate prea ușor unui apartament.

Lucian Hrisav reușește să pună o batistă pe orga bubuitoare a spray-urilor, lucrările lui trăiesc și în interior. Vălul pus pe ele este un filtru produs din adiții multicolore pulverizate peste compoziția construită inițial cu aerograful. Efectul este acela de „ecran cu purici”, „naige” sau „snow” cum zic francezii sau englezii. Hrisav se joacă cu această limită între zgomot și semnal, între prezență vizuală și absența informației clare. Dar efectul static al televizorului știm că nu este, de fapt, lipsă de semnal, nu e absență. Ce vedem noi acolo pe ecranul monitorului, acea bolboroseală monocromă este de fapt radiația continuă a cosmosului, respirația lui, ecoul Big Bang-ului. Dacă stai foarte aproape de lucrările lui Lucian Hrisav și te vei da încet în spate vei avea un spectaculos efect de zoom out. Îmi tot imaginam privindu-le că dacă vreo formă de conștiință extraterestră ar veni să studieze viața pe Terra, ar avea o experiență similară cu privitul unui tablou de Hrisav. Ar începe cu lumea microcelulară unde cilii, mitocondriile, ribozomii, microtuburile sunt cărămizile viermuielii organice. Ele ar fi „puricii” de pe ecranul viului. Faci un zoom out și apar alte forme, castele de nisip,coloane ale însingurării, muguri, totemi de deșert, galeria H’art, București pe Dâmbovița. Efectul de lentilă care îndepărtează privirea de obiectul privit e o punere în abis. „A lua distanță” este expresia cunoașterii, a punerii într-un context filosofic mai cuprinzător. E foarte dificil ca-ntr-o imagine fixă să captezi un astfel de rezultat. Chuck Close cu portretele lui enorme, hiperrealiste au acest efect dar pe dos (zoom in), dinspre iluzia hiperdetaliului înspre blow-up-ul detaliilor abstracte. Tot astfel, în arta contemporană românească efecte de acest tip găsim la Bitzan și la Gili Mocanu.

O altă rezolvare tehnică ar fi și utilizarea suprapunerilor de elemente, o obsesie recentă a picturii românești (vezi grupul Rostopasca). Pe una dintre lucrările lui Hrisav vedem un mugur enorm, ambiguu, de anghinare, calapodul de tip con trimițând la acea formă totalizatoare prin care toate semințele sunt laolaltă. Biserica catolică adoră simbolul acesta, un turist în Roma îl va identifica realmente pe toate gardurile (în loc de lance, în Roma, gardurile au această măciulie, simbol al bisericii ce unește toți indivizii într-o torpilă spirituală). Oaltă lucrare este ruptă în două registre. E vorba despre imaginea unui cap de om scufundat până la gură în nisip. Capul e generic, ca de manechin unisex, modelat parcă-ntr-un program de modelare computerizată. Noi doar intuim că e vorba de un cap îngropat sau imersat căci a doua jumătate de jos a tabloului rupe cu imaginea de mai sus printr-o cezură cu purici brun închis. Scăfârlia ce e scufundată în alt mediu (acvatic sau teluric, nu e foarte clar) e o metaforă vizuală veche a naturii ambivalente a omului. Omul are și trup și suflet, și sentimente și intelect, conștiință și neclarități abisale. E ființa amfibie prin excelență, schizoidul multifațetat. Lucrarea este bântuitoare, și tocmai ruptura de regiștrii cromatici dinăuntrul ei o face să devină și mai interesantă. Instantaneul naturii umane e în curs de desfășurare și dezvăluire…Sau poate tocmai a dat eroare lansarea programului „hommo sapiens”, mai degrabă așa, tonusul întregii expoziții e mai înclinat spre melancolie apocaliptică.

Lucian Hrisav face joncțiunea și cu obsesiile paideumei constănțene, grafiile copilărești pe plajă în fața mării și castelele de nisip sunt subiecte vizitate. Totul dispare, se face pulbere imediat, la fiecare bătaie a talazului. Dar aici, în această imagine fixă, iluzia e prinsă în laț, valul nu bate, vîntul nu suflă, castelul e de nedărâmat. Coloanele, locuri unde stiliții se însingurau în cetate sunt aglomerate dar nefolosite. Cap de perspectivă e o suprapunere de elemente, un palimpsest de coloane peste care e pictată o siluetă craniformă albă. Jocul între pozitiv și negativ e scufundat în baia de stropi multicolori pulverizați, acest ecran cromatic care acționează ca un potențiometru plastic.

Pe lângă o serie de trei lucrări în care semnele locuirii umane sugerează însingurare găsim o pictură de mari dimensiuni care închide seria. Un studiu de propagare a sunetului este acoperit de silueta suprapusă a unei forme de copac totemic, un simbol ce tot revine în pictura românească de la Țuculescu la Gorzo și Gili Mocanu. Mi-e neclar de ce acest pom vital tot revine, la Țuculescu are ochi, la Gorzo are genitalii, la Gili e un studiu în jurul simetriei dătătoare de viață. La Hrisav el e sediul sunetului ce se propagă precum o naștere continuă. Trăind cu lucrările lui câteva luni pot spune că funcționează mai ales seara, când lumea s-a culcat, când zgomotul zilei a amuțit, grijile au adormit odată cu oamenii și mai rămân licărind doar acele gânduri fundamentale, melancolic-hrănitoare, care te fac să ai puterea să adormi pentru a te trezi într-o nouă zi.”

Curator Dan Popescu