CLICK HERE FOR THE ENGLISH VERSION

În cadrul MOBU 2025, Galeria RIMA a fost prezentă cu o selecție remarcabilă de lucrări semnate de Milorad Bata Mihailović, Milan Blanuša, Jože Ciuha, Perica Donkov, Đorđe Ivačković, Srđan Đile Marković, Žolt Kovač, Dušan Otašević, Rade Tepavčević, reprezentând astfel o importantă punte între tradiția și contemporaneitatea artei din Serbia și regiunea fostei Iugoslavii. Fondată în 2008, Galeria RIMA activează în două orașe – Belgrad și Kragujevac – și s-a consacrat printr-un program dedicat promovării atât a artiștilor consacrați ai secolului XX și XXI, cât și a creatorilor contemporani. Cu peste o sută de expoziții și colaborări cu instituții culturale relevante, prezența galeriei la MoBU reflectă angajamentul său de a aduce în fața publicului reinterpretări curatoriale inovatoare și sprijin profesional pentru artiștii din zonă.

Această deschidere tematică și generațională s-a regăsit în mod special în lucrările lui Žolt Kovač, care se concentrează pe înțelegerea și redefinirea rolului picturii abstracte în lumea contemporană. Prin seria sa „Stupid Paintings”, el provoacă ideile tradiționale despre arta abstractă, folosind forme și culori simple pentru a reflecta asupra valorilor și proceselor sociale actuale. Viziunea abstractă, azi, nu capătă înțelesuri alambicate, pline de simboluri, ci doar există. Pentru Kovač, pictura reprezintă o libertate de exprimare în care trecutul servește drept punct de plecare, nu o constrângere. Lucrările sale combină o expresie estetică clară cu o analiză profundă a sensului și poziției artei în societate.

Pe de altă parte, Rade Tepavčević abordează pictura cu o strategie vizuală aparent naivă, dar asumată și rafinată în intenție. El deformează deliberat formele, împingând expresia până în zona esteticii naive, nu ca scop în sine, ci ca mijloc de a ghida privirea spre esența lucrării- mesajul. În multe dintre picturile sale apar chiar texte, fragmente scrise care devin parte integrantă din compoziție și din discursul său vizual. Astfel, lucrările sale se transformă în comentarii directe și adesea incomode asupra lumii contemporane, în care simbolurile – câini umanizați, tatuaje, adăposturi miniaturale – devin repere ale realității.

În ceea ce privește pictura lui Blanuša, aceasta se distinge printr-o critică vizuală directă și lipsită de ambiguități la adresa omului contemporan, redus la o figură generică și dezindividualizată. Sculptura lui Blanuša dublează mesajul transmis de acesta prin bidimensional. Lispa individualității figurilor bărbătești, forma lor brută, neșlefuită, și repetitivă, atrage atenția asupra unei societăți dezumanizate, în care sinele devine comun.

Diferența dintre Ivačković și Blanuša este una fundamentală: în timp ce Ivačković lipsește compoziția de orice formă recognoscibilă, căutând în abstract pur un limbaj universal al picturii, Blanuša se exprimă prin figurativ, pe care îl folosește ca armă împotriva uniformizării și golirii de sens a existenței umane în contextul post-industrial. La Ivačković, pictura lui este relaționată cu muzica – culoarea, forma, ritmul compoziției fiind esențializate  – , în timp ce la Blanuša, imaginea este o constrângere, o critică la adresa sistemului. Figura bărbatului în costum, anonim, repetabil, fără trăsături individuale, devine obsesivă la Blanuša, în același fel în care geometria tensionată sau gestul cromatic sunt constante în lucrările lui Ivačković.

Privind lucrurile dintr-un alt unghi de data aceasta, se poate spune că se crează o distanță de abordare între pictura lui Milorad Bata Mihailović și cea a lui Đorđe Ivačković. Sunt reprezentate asfel două atitudini fundamentale față de abstractizare în arta postbelică: una intuitivă, viscerală, cealaltă analitică și construită. Mihailović lucrează într-o cheie gestuală, pictural, stratificat, cu tușe libere și lirism interior, aproape meditativ. În schimb, Ivačković abordează suprafața cu o disciplină vizuală ce apropie pictura de desen și de arhitectura paginii; lucrările sale sunt riguroase, articulate grafic și clare compozițional.

Selecția lucrărilor este contrastată de prezența lui Srđan Đile Marković, ale cărui compoziții inspirate din cultura pop, banda desenată underground și estetica urâtului introduc un registru urban, incisiv și ironic, ce adaugă o notă provocatoare ansamblului expozițional.

De la lirismul abstract și introspectiv până la critica socială frontală sau ironia urbană, expoziția nu doar documentează, ci și pune în tensiune diferite moduri de a înțelege imaginea astăzi.