Mihai Ciplea (născut în 1984 în Baia Mare) este artist vizual, profesor al Colegiului de Arte din Baia Mare și cadru didactic asociat al specializării Arte Plastice-Pictură, din cadrul Facultății de Litere din Baia Mare. Este licențiat al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca (2007) și al Universității de Arte și Design din Timișoara, unde a urmat programul de master în Grafică (2009) și doctor în Arte Vizuale al Universității de Vest din Timișoara (2019).

Este câștigător  al Premiului III la Art Movements Foundation pentru Desen Contemporan 2025, pentru lucrarea Tracing Time (Study on ‘Stalker’ – Tarkovsky) III, precum și al Marelui Premiu la Bienela Internațională de Pastel, Nowy Sącz, Polonia, 2013.

Printre expozițiile personale se numără Ecce Homo, Galeria Jecza/Triade, Timișoara (2011), Numinous, Atelier 030202, București (2016), Palimpsest, Galeria Uj Kriterion, Miercurea-Ciuc (2017), Obrazy/Artworks, Gothic House, District Museum Nowy Sącz, Polonia (2019).

În anul 2023 susține un Artist Talk la Kunstahalle Bega, Timișoara: „Despre diferitele straturi ale desenului”, în care prezintă interesul său constant în privița aspectelor conceptuale și procesuale ale desenului.

Tematica predilectă a artistului Mihai Ciplea investighează, prin intermediul fragilității, materialității și texturalității pigmenților pastelului, creionului și cărbunelui, precum și a repetitivității, generate de ștergeri și redesenări multiple, dimensiunea invizibilă a existenței, precum și căutarea unei esențe, pe care artistul este conștient că nu o poate atinge.

Raportarea la temporalitate, privită – din perspectiva artistului – în dubla sa manifestare – bidimensională și tridimensională, în corespondență cu limitele percepției umane, face parte, de asemenea, din sfera de interes a lui Mihai Ciplea.

Recent ai câștigat premiul III la Art Movements Foundation pentru Desen Contemporan 2025, cu lucrarea Tracing Time (Study on ‘Stalker’ – Tarkovsky) III. De asemenea, ai o serie de lucrări centrate pe temporalitate. De unde acest interes pentru investigarea timpului și ce rol are timpul în construcția unei lucrări?

Tracing Time face parte dintr-o serie mai largă de lucrări, un ciclu pe care am început să-l explorez de circa 2-3 ani: Tracings. Printr-un proces de urmărire (cu creionul pe hârtie) a proiecției unui nor filmat cu telefonul, conturul unei pietre, care este mișcată involuntar, sau proiecția unui film pe suprafața hârtiei, am încercat să explorez o zonă la periferia percepției. Prima serie din acest ciclu este Tracing Clouds. Premisa acestei serii a fost lucrarea Fără Titlu (Norul), o lucrare care a fost realizată printr-un proces succesiv de desenare, ștergerere, redesenare pe o durată de aproape trei ani. Pentru realizarea ei am proiectat un nor, fotografiat în apropierea atelierului, pe suprafața hârtiei, și am început să îl desenez, iar apoi să îl șterg, continuând acest proces repetitv timp de doi ani și jumătate, în așteptarea unui motiv să mă mă opresc. Apoi, am continuat să explorez în desen norii, să-i fotografiez, să-i filmez și să-i urmăresc. Ceea ce mă interesa, era relația dintre timpul liniar, prezent în filmare, versus timpul cumulat, comprimat, prezent într-un desen, într-o imagine statică. Mă interesa timpul pe care îl aloci atunci când lucrezi efectiv și timpul pe care ni-l rezervăm pentru a percepe lucrarea.

Fără Titlu (Norul), 15.06.2020 (Prima săptămână după Rusalii) – 28.12.2022 (Prima săptămână după Crăciun), pastel uscat pe hârtie Arches, 76 x 56 cm. Credit foto: Mihai Ciplea

Ceea ce mă atrage este exact zona care ne scapă, atunci când este vorba despre mișcare sau timp. Încerc să înțeleg ce este timpul, urmărind mișcarea proiectată pe hârtie, însă mereu îmi scapă ceva, deoarece noi percepem timpul într-o manieră liniară, din interior. Când urmăresc cu creionul lumina proiectată pe hârtie, pierd narațiunea filmului, însă câștig altceva. În filmul Călăuza, de Tarkovsky, este vorba despre un traseu, despre a urmări, a te lăsa îndrumat (călăuzit) pentru a ajunge și a accesa o zonă misterioasă. Deși personajele din film nu ajung la destinatia propusă, ele descoperă că traseul în sine este, de fapt, destinația. Narațiunea filmului este prezentă în mintea mea, dar absentă din desenul rezultat, care, deși este abstract, este, totuși, realizat printr-un proces foarte mimetic. Există ceva foarte descriptiv în această imagine abstractă, în care mă interesează ideea de a urmări, de a contura sau de a surprinde ceva intangibil. Lucrul urmărit este esența timpului, la care, însă, nu reușesc să ajung niciodată.

Tracing Time (Study on ‘Stalker’ – Tarkovsky) III, 2025, creion grafic pe hârtie, 70 x 100 cm. Credit foto: Dănuț Șelever

Ce sens are urmărirea pentru tine?

Tracing Clouds are o dublă semnificație: faptul că eu urmăream norii cu telefonul și încercam să-i surprind și apoi procesul în sine – urmărirea luminii proiectate pe suprafața hârtiei și materializarea ei. Pun accent pe proces, pe urmărire, ca un fir roșu. Tracing, pe de altă parte, are legătură și cu trasarea conturului, în desen. Tracing Matter – un proces de circumscriere a unei pietre – este o căutare, în sens metaforic, de a defini materia. Aici încerc să „cartografiez” marginile unei pietre oarecare, găsită în apropierea atelierului, pusă pe hârtie. În momentul în care fac acest lucru cu precizie, piatra își mișcă ușor poziția, iar conturul se descentrează. Astfel, se produce un fel de mișcare neintenționată, care este generată de încercarea mea de a fi cât mai exact, ca un fel de efect parazitar continuu. Totul devine absurd. În tot acest timp, ascultam Mitul lui Sisif, de Albert Camus, unde autorul vorbește despre absurdul vieții, și despre faptul că trebuie să învățăm să acceptăm și să trăim eroic (asemenealui Sisif) într-un univers – aparent – fără sens. Faptul că eu încerc, dar nu reușesc, să conturez marginile acestei pietre, este, în sine, o încercare sisifică, fiindcă nu reușesc să „definesc” – ca să zic așa – materia. Însă, procesul în sine are ceva absurd, dar și eroic în același timp: deși desenarea mișcării pietrei pare o acțiune fără sens, totuși, o imagine rezultă. Absurdul este legat și de incapacitatea noastră de a ajunge la o esență. Platon ne recomandă să ne cunoaștem pe noi înșine, ceea ce este, oarecum, imposibil. Este ceva falimentar în asta, nu poți ajunge la capătul cunoașterii – nici măcar la cel al autocunoașterii.

Tracing Matter (Listening to The Myth of Sisyphus – Albert Camus), 2025, creion grafic pe hârtie, piatră, 30 x 42 cm. Credit foto: Dănuț Șelever

În ce fel îți dictează materialul forma finală a lucrării?

În lucrarea To See a World in a Grain of Sand, hârtia este acoperită cu pastel alb, peste care sunt desenate aleatoriu niște puncte, timp în care eu mă gândesc la niște constelații. Șterg imaginea cu ajutorul racletei și reiau procesul, în care anumite puncte dispar, iar altele devin mai pregnante. Mă raportez la mișcarea universală. În fiecare moment apar și dispar sute de mii de stele. Artistul este privilegiat, fiindcă se poate raporta la marginile universului prin intermediul unor lucruri atât de modeste: o bucată de hârtie, niște cărbune și câteva puncte. În felul acesta, are capacitatea de a crea pe hârtie lumi.

To See a World in a Grain of Sand, 2025, cărbune și pastel pe hârtie, 56 x 76 cm. Credit foto: Dănuț Șelever

În ce măsură este rezultatul un efect al intenționalității tale? Sau este vorba despre un proces intuitiv?

La început te angajezi în proces, apoi te lași în voia lui; este important pentru mine să nu cunosc deznodământul, să mă bazez pe intuiție. Rezultatul nu este programat, dar restul este. Îmi asum faptul că anumite stele vor dispărea în timpul ștergerii, însă altele vor apărea.

Cum se manifestă relația dintre materie și transcendență în practica ta?

Există o legătură, poate metaforică, de a aspira la ceva ce mă depășește, de a vedea în acele puncte niște stele. Lucrarea To See a World in a Grain of Sand  a ponit de la un vers dintr-o poezie de William Blake: ”To see a world in a grain of sand, and a heaven in a wild flower…” A privi o lucrare și a proiecta înțelesuri este legată și de aspirația omului de a transcende lumea materială. Frumosul și urâtul sunt în mintea și/sau în inima noastră; le putem vedea sau nu. Cred că, conștiința influențează realitatea/natura. Dacă crezi, frumosul există. Poți invoca frumosul, dar trebuie să-ți și răspundă. Noi avem capacitatea de a proiecta în forma unor puncte de pe suprafața hârtiei, universuri, stele – atât artistul, cât și privitorul.

În 2020, am fotografiat o cruce, pe care am găsit-o în cimitirul de lângă atelier. Mă interesa posibilitatea și imposibilitatea de a depăși cele două dimensiuni ale imaginii – ce poți vedea ca formă tridimensională versus cea din cadrul unui suport bidimensional. Aceasta era partea fizică a lucrării, iar partea metaforică – era vorba despre verticală și orizontală, despre ceea ce înseamnă crucea, despre moarte și viață. După fotografiere, am proiectat imaginea pe suprafața hârtiei și, cu ajutorul unui pastel alb și al unui cărbune natural, am încercat să dau formă materializată luminii proiectate. Prin desenare și anulare, cu ajutorul racletei, cream imaginea și o deconstruiam, meditând, în acest timp, la moarte. În general, avem tendința să ignorăm gândul la moarte. Atunci mi-am propus să nu mă opresc până când nu se întâmplă ceva – ori cu hârtia, ori cu mine – o schimbare. Momentul a fost pandemia – schimbarea a venit din exterior, nu din interior. Atunci când toată lumea vorbea despre moarte, eu am perceput crucea ca pe un semn al vieții.

Christos Anesti (Bidimensional), 25. 01. 2020 – 7.03. 2020, cărbune și pastel pe hârtie Arches, 56 x 76 cm. Credit foto: Mihai Ciplea

Lucrările tale trimit adesea la ideea de invizibil. Cum se leagă gestul de a desena de o formă de meditație vizuală sau de un exercițiu al prezenței?

Lucrarea 100 de rugăciuni șterse, este un mesaj, o invocare, scrisă cu cărbunele pe hârtie, ștearsă cu degetul și reluată de 100 de ori. Ea se inspiră din rugăciunile scrise pe bilețele și împinse cu degetul în rosturile dintre pietrele de la Zidul Plângerii și cele atașate icoanelor, cu rugăciuni adresate lui Dumnezeu. Imaginea rezultată în urma scrierii și a ștergerii are legătură cu credința în nevăzut, pentru că, ce este scris rămâne necunoscut. Credința este dincolo de lucrurile care se văd. Rugăciunea pe care o spui, ajunge cu adevărat la destinație?! Eu, făcând lucrarea, trebuie să am un soi de credință, însă, la fel și privitorul proiectează tot un soi de credință în imaginea văzută, deoarece ea nu satisface ochiul, ca să spun așa.

Lucrez cu imagini, dar aspir la ceva ce nu poate fi văzut, prin intermediul lor. Sunt conștient de limitele vizualului, dar tind spre ceva ce e dincolo. O aspirație există, dar sunt conștient de incapacitatea de a percepe esența lucrurilor.

Consideri lucrările tale conceptuale?

Da, dar sunt și performative. Cred că procesul generează lucrarea. Încerc să am încredere totală în proces, în speranța că mă va ghida spre un rezultat cât mai sincer. Caut o direcție de explorare, construiesc un proces, care va construi, apoi, imaginea.

Repetiția este o constantă în lucrările tale. Are ea un sens ritual?

Ea este prezentă în lucrările cu rugăciuni, la cele cu stele, dar nu și în seria Tracing. În 100 de rugăciuni șterse, imaginea rezultată este urma unui proces. Rezultatul poate fi asociat pătratului lui Malevici, dar procesul este diferit. Aspectul tactil și versatil al cărbunelui, acesta putând fi modelat și șters foarte ușor, conține un fel de efemeritate. Într-o serie anterioară, cea cu lumânări, desenate în timp ce se consumau, încercam să obțin o sublimare a materiei folosind acest proces repetitiv, un fel de ecou al lumânării, care în timpul consumării ei generează lumină și căldură – efect al transcendenței. La fel se desfășoară și procesul: ștergerea imaginii implică un fel de sacrificiu, cu speranța de a ajunge la mai mult. Desenam și ștergeam repetitiv, până când imaginea avea un fel de momentum, dar încă eram nesatisfăcut de imaginea rezultată. Nu-mi plăcea că opream procesul, raportându-mă la ceva vizual.

Exerciții de desen (Să nu știe stânga ta ce face dreapta), 2025, cărbune pe hârtie. Credit foto: Mihai Ciplea

Există o repetiție și la conturarea pietrei, dar ea se transformă în spirală, o întoarcere la locul de unde ai pornit. Și atunci când șterg, nu anulez în totalitate; construiesc, dar mă întorc cu o experiență, în spirală.

Te-a tentat vreodată să-ți documentezi procesul, iar documentarea să completeze opera?

Da, dar nu aș vrea să amestec lucrurile. Absența documentării procesului este importantă. Documentarea omoară ceva. De exemplu, nu poți să intri în intimitatea unui om care se roagă.

Cum te raportezi la contextul artei contemporane?

Nu știu dacă mă văd prin intermediul altor artiști, dar există artiști care m-au influențat: Duchamp, Sol LeWitt, Michael Landy, Bill Viola și alții.

Ce loc are faptul că ești profesor în formarea propriei tale gândiri vizuale?

Mă încarc tot timpul când dialoghez cu elevii și studenții, când vorbesc liber. Este frumos dialogul. Simt că am de câștigat. Nu simt că sunt eu emițătorul și ei receptorii, nu este un monolog, ci un schimb de idei.

Există un concept pe care-l explorezi în prezent în lucrări?

Lucrez în paralel la cele cu stele și cu piatra, lucru pe care nu-l făceam înainte. Te metamorfozezi în altcineva, te dedublezi, cauți un lucru, apoi altul. În lucrarea cu piatra fac o critică asupra filosofiei materialiste, încerc să explorez limitele nihilismului și ale absurdului, care se raportează numai la lucrurile care se văd. De asemenea, am o serie de lucrări cu mâini, în care atenția cade doar pe mâna în care țin o piatră, nu pe desen, pornind de la sintagma: să nu știe stânga ce face dreapta ta. Se creează un fel de imposibilitate, tensiune, în a face abstracție de tine însuți.

Probabil, asemenea lui Camus, care elogiază efortul omului care se trezește dimineața, repetând aceleași lucruri fără sens, văzând în asta un fel de eroism, așa este și cu lucrările mele: continui, fără a ști care va fi rezultatul.