Matei Udriște, poet vizual, dubițar (n.r. șofer de dubă) și doctorand în anul II la Universitatea Națională de Arte din București, face ilustrație și lettering dorind să apropie mediul artei vizuale și cel al poeziei. Folosind poezia vizuală vrea să accentueze mesajul transmis prin limitarea convențiilor din cadrul limbajului. Desenează, decupează, lipește, scrie și este preocupat să înlăture granițele dintre vizual și literar, astfel își propune o formă de dialog între imagine și cuvânt, transpunand experiențe în cărți și lucrări. Atunci când nu face ateliere sau desenează este la volanul CARAVANEI9 ori cățărat pe vreo stâncă.

 

Ai spus celor de la RDW, că îți place literatura, în special poezia. Ce autori te influențează sau „te ung pe suflet”? Te gândești și tu să publici, la un moment dat, o carte de poezie? 

La modul cel mai sincer, nu cred că voi publica vreodată o carte de poezie în sensul clasic. M-am oprit din a scrie poezie și nici nu mă consider poet. Poate artist vizual, dar poet, nu. Cred că denumirea care mi se potrivește mai bine ar fi cea de poet vizual, pentru că n-am reușit niciodată să mă desprind nici de scris, nici de imagine. Încerc mereu să le pun în dialog și să le îmbin. Așa că, dacă va exista o carte, cel mai probabil va fi una de poezie vizuală, așa cum au fost și celelalte proiecte pe care le-am publicat până acum în regim de self-publishing. Pot să menționez ca autori Eugen Gomringer, Ian Hamilton Finlay, John Cage, Allen Ginsberg.

De ce te-ai oprit din a scrie?

Păi nu m-am oprit din a scrie, dar nu o să public niciodată o carte de poezie în formatul clasic.  Mi se pare că poeziile mele nu funcționează în afara imaginii. Nu le găsesc suficient de puternice. Poate funcționează un pic ca maxime, unele părți, dar simt că trebuie să aibă imagini. Ele sunt construite în jurul imaginii și de multe ori apar în timp ce lucrez pe marginea imaginilor. Deci, de-aia nu cred că o să public niciodată sub formă clasică, dar acum lucrez la un nou proiect de carte. O să fie despre mașini vechi. Tocmai mi-am cumpărat o mașină veche, un Opel Astra G 2004, cu un motor de „tractor”.

Cred că e greu de întreținut, totuși, o mașină veche.

Da, eu cred că e legat de experiența pe care ți-o oferă acea mașină adică nu mă interesează condusul în oraș, pot folosi mijloacele de transport. Acum fac tranziția spre bicicletă cât de mult pot, mai ales că se încălzește. Îmi place genul ăsta de van life, overlanding. Am mai avut o mașină, o dubă veche, din ‘96 și practic, de acolo a început genul ăsta de subiect pe care-l explorez care se leagă mult de road poetry. Îmi place mult și ideea asta de mecanică, de mașinărie. Asta e cumva corelat și cu un proiect la care am început să lucrez de anul trecut, la Fundația 9, Caravana 9. Și, prin prisma caravanei, s-a definitivat ceva nou în mine anume, explorarea culturală. Explorarea locațiilor în România prin prisma culturii. Nu mai sunt ahtiat să văd Viena, Praga. Vreau Reșița, Drobeta, Orașul Victoria, Siret. Este important și frumos să mergi în aceste orașe europene, să vezi muzee și culturi diferite este necesar ca artist, ca om, dar să faci city break în Reșița din perspectiva mea este o experiență fără termen de comparație. M-am distrat, am explorat acolo într-un fel în care nu îmi puteam imagina, a fost de șapte ori mai tare decât dacă m-aș duce, nu știu, la New York. Prefer acest tip de experiență, îți oferă ceva ce găsești cu greu în orașe mari, turistice.  O pădure poate fi la fel de frumoasă ca MOMA. Practica mea consider că despre asta este, despre a te încuraja să te bucuri mai mult de ce este în jurul tău.

Îmi amintesc de o lucrare de-a ta pe care am văzut-o la Cenaclul Interior. Se întâmplă să îți aduci și poeziile acolo?

Am fost la două cenacluri, la Cenaclu Interior și la cenaclul celor de la Max Bleher. Am și recitat odată la Londohome și m-am împrietenit cu cei de acolo dar am simțit că imaginea nu e așa de binevenită sau nu-i înțeleasă. Cumva, mi se pare că mă criticau foarte mult și mă frustram și m-am îndepărtat. Mi se pare că sunt foarte tăioși pe modelul ăla vechi de supraviețuiește cine își dedică toată viața citind „ce trebuie”. Dar a fost bine că m-am dus. Am descoperit, mai pe stilul meu, un cenaclu în Londra care îl leg de Bob Cobing și Writers Forum, el a fost poet vizual, făcea și sound poetry dar a făcut acest cenaclu de poezie interdisciplinară în care puteai să faci orice și după fiecare text citit (sau privit), trebuia să-ți iei un minut să reflectezi asupra acestuia. Regula era că n-aveai voie să comentezi. Pur și simplu era o chestie de a împărtăși cu ceilalți și fiecare își trăgea concluziile în sinea lui. 

Am observat recent și asta mă întoarce la cercetarea pe care o fac pentru proiectul doctoral, faptul că artiștii vizuali au fost întotdeauna deschiși spre literatură dar oamenii din literatură sunt mult mai puțini deschiși spre partea vizuală, să creeze o legătură cu subiectul ăsta. 

 Și de ce crezi că se întâmplă asta?

Încă nu mi-am dat seama. N-aș putea spune de ce. De multe ori, dacă vorbești cu artiști îți spun foarte multe lucrări de literatură care i-au influențat dar mulți autori nu vorbesc, nu se deschid spre partea de grafică, artă vizuală, nu au această cultură. Prea puțini vorbesc de cum i-a marcat o pictură.

Ai un orizont mult mai larg ca poet și artist, ai cuvântul care e semn și ai două planuri prin care poți transmite mesajul, cuvânt și imagine

Mi se pare că am un parcurs mai degrabă hibrid, undeva între artist vizual și poet. Pentru mine, cuvântul este deja un semn, iar asta înseamnă că lucrez, de fapt, cu semne. În același timp, există mereu două planuri de sens în ceea ce fac. De multe ori simt nevoia să descriu ceea ce construiesc vizual, dar în același timp să deschid și o altă perspectivă a lucrării. Apar astfel texte care pot fi citite din mai multe puncte de vedere. Asta am încercat și în primele două proiecte pe care le-am făcut. Imaginea și textul au fost gândite împreună, nu am ilustrat texte deja existente. Mai degrabă am pus texte personale lângă imagini care s-au născut în același timp, influențându-se reciproc, dintr-o direcție în cealaltă și invers. Am vrut să construiesc o formă de narațiune pseudo-vizuală.

Acum însă mă interesează și mai mult să distrug textul, să îl reduc aproape la un semn grafic, dar fără să-i schimb sensul, fără să schimb conținutul. Încerc să fac textele să funcționeze ca imagini, iar imaginile ca texte. Sunt, până la urmă, niște experimente care fac parte din cercetarea mea artistică. Teza mea doctorală urmărește tocmai relația dintre text și imagine în poezia vizuală și încearcă să răspundă la întrebarea: ce este, de fapt, poezia vizuală? Dacă te uiți la istoria ei, începând cu anii 1900, găsești o mulțime de termeni diferiți care descriu, în esență, același fenomen. Tocmai asta o face atât de interesantă, inclusiv în contextul nostru local. 

Proiectul Subsingular a avut loc acum ceva timp, dar mi se pare în continuare una dintre cele mai frumoase și mai personale colecții ale tale. Îmi vine în minte ilustrația cu cei doi băieți care se boxează, mi-a amintit de relația dintre mine și fratele meu. Ce a însemnat pentru tine acea lucrare și perioada în care ai realizat seria?

Păi, aia este o serie făcută la lucrarea de licență în proiectul Subsingular. Proiectul, de fapt, este despre explorarea sinelui interior. Eu am inventat termenul de “subsingular” pentru că nu găseam un termen care să-mi se pară potrivit și se referă fix la ce este sub singularitatea eului. Și lucrarea, în mod specific, pleacă de la o idee foarte personală, și anume că sunt acești copii interiori în mine care se boxau unul cu celălalt. Așa mă simțeam.

Cei doi lupi interiori.

Da, efectiv. Este o memă înaintea memei. Nu știu când a apărut aia, dar sigur după 2022.

Dar, practic, e acest copil interior care, de fapt, eram eu, care mă băteam cu mine însumi, e legată de această furie interioară pe care o aveam, cu care am crescut. Eu  mă consideram un copil foarte cuminte și care nu făcea mare lucru și la liceu am explodat și, mă rog, în urma ședințelor de terapie și reflexiei, mi-am dat seama că n-am știut niciodată să-mi exprim frustrările, dorințele. 

Mai am o imagine în cap cu un băiețel la mare.

Da. Care și deschide proiectul, cred că e printre primele imagini. Pur și simplu, într-o zi, am avut această imagine. Fiind, cumva, despre eul interior, am avut, la fel, această imagine a copilului care stă în apă. Mie îmi place foarte mult apa. Tu ca privitor nu știai totuși ce face băiețelul, dacă stă, dacă vrea să se ducă mai departe, dacă vrea să se înece. În același timp, i-am făcut mâinile, în așa fel, încât foarte multă lume mi-a spus că pare că are cuțite în loc de mâini sau ceva ascuțit, ceva care nu se înțelege. Ulterior ce am urmărit a fost să pară că se unește cu apa. 

Da, mie-mi aducea aminte de melodia aia de la Vama, “Copilul care aleagă către mare”.

Ascultam mult Vama în acea perioadă, recunosc.

De atunci ai început să lucrezi în mai multe tehnici. Cum simți că a evoluat, în timp, limbajul tău artistic și direcțiile care te interesează?

La licență am vrut neapărat să păstrez tema de carte, dar am vrut să mă îndepărtez foarte tare de ce mai făcusem, ca să-mi forțez limitele de a mă deschide. Am reușit ușor, ușor. Cred că regula a fost că am început să lucrez în culoare, ceea ce nu mai făcusem.

Dar la Subsingular ai folosit albastru.  

Da, am folosit doar acel albastru, care mi s-a părut că e, cumva, culoarea interiorului. Așa m-aș fi văzut, albastru.

Deci, aș spune o dată culoarea și apoi de la culoare am început să lucrez în medii foarte diverse, dar specifice graficii tradiționale. Îmi și creez cumva niște unelte cu care să desenez. Am niște stilouri speciale, cu niște penițe speciale cu care reușesc să ajung la nivelul de textură cu care desenez în felul respectiv. 

Acum experimentez mult cu tipuri de colaj și desen. Când zic colaj mă refer că fac diferite tipuri de gravură, apoi le suprapun, fac un remix. Neavând un atelier, mi-am improvizat atelierul acasă și mi-am construit eu niște pseudoprese și lucrez. Acum am început să migrez cumva spre presa facultății că sunt niște limite pe care le am la un moment dat. 

Structura cred că o dă desenul. Îmi place foarte mult să desenez. Eu fac tiparele, desenez, după care intervin digital și culoarea acum este practic făcută prin gravură. Ori transferuri cu aceton, ori cu benzină, pe diferite materiale. Acum încerc să fac gravură pe foaie de aluminiu și să integrez aceste colaje cu desen și mai multe tipuri de gravură: tipar plan, tipar adânc, mai multe tipuri. 

De obicei, ca să-mi iasă o lucrare, nu știu, trebuie să fac vreo cinci până sunt mulțumit. Adică cinci lucrări, până sunt multumit de una, restul le arunc sau maxim mai refolosesc ce mi se pare că aș putea folosi la următoarea.

Și nu te frustrează asta? 

Uneori da, când trebuie să livrez. Mie nu-mi place să lucrez pentru expoziții. Nu suport ideea de a lucra strict pentru asta. În momentul ăsta îmi permit să pot să lucrez și atât. Mi-am propus și ca niciodată să nu expun mai mult de două ori aceeași lucrare, mai puțin proiectele de carte.

Un alt aspect este că am tot făcut carte și la licență, și la master, și din anul 2 de facultate când am fost într-o rezidență prin Galeria Posibilă la Șona și de acolo, practic, mi-a plecat apetitul pentru carte. Am vrut să mă depărtez un pic de aceea perioadă, măcar un an de zile și să încerc să aduc genul ăsta de ilustrație în alt format, care de fapt s-a transformat în poezie vizuală. Îmi doream foarte mult ca lucrarea să poată să fie una independentă, bună de pus pe perete.  La un moment dat am avut această frustrare în care mi se pare că e prea puțin decât să printez niște ilustrații pe care le desenam doar pentru carte și a fost foarte benefic că am experimentat foarte mult.

Subiectele până în momentul ăsta au fost doar pretexte de a experimenta cu diferite procese și de a le combina ca să ajung la anumite rezultate. Ca metaforă este ca și cum mi-am cumpărat un dulap și încerc să-mi umplu dulapul acum ca apoi să pot să știu cum să mă îmbrac. Cumva. Apoi să-mi iau un dulap și mai mare. Tot așa. Dar mă ajuta mult.

Predai la UNArte, cum este experiența asta pentru tine? Există lucruri din interacțiunea cu studenții care ajung să îți influențeze sau să îți inspire practica artistică?

Îmi place mult mai mult acum, că am predat și trei ani la liceu, ca profesor de educație vizuală. Eu acum sunt profesor-asistent (și doctorand), deci sunt asistentul unui profesor cu clasă la atelierul de specialitate și atelierul e zilnic, vin studenții de la 9 dimineața până la 1 după-amiaza și lucrează în cadrul lui. Pot purta altfel de discuții cu ei mai ales că sunt desenatori, pot să merg în zona de filosofia artei, să discut cu ei teme mai profunde și să am niște rezultate foarte concrete.

Așa, la liceu sunt puțini cărora le place să deseneze. Eu mereu am mizat pe faptul că nu trebuie să-i înveți să deseneze la liceu, trebuie să le creezi o busolă. Eu am lucrat murale cu ei, i-am împins să își construiască un spațiu în care le face plăcere să se întoarcă la școală, am ales texte împreună, personaje. Ideea e să-i înveți să aprecieze o pictură și mai departe în orice meserie ar avea, le-am zis, “fie că deveniți avocați sau mecanici, ceea ce este la fel de benefic pentru societate, să nu vi se pară că e unul mai presus de celălalt, pur și simplu vă ajutați unii pe alții, că despre asta e o comunitate, trebuie să învățați să aveți păreri argumentate”. Le-am zis că e absolut vital să ne creăm un gust și să știm să-l argumentăm mai ales în contextul AI-ului, care distruge. Toată lumea e fascinată că pot să-mi fac cățelul să ajungă pe lună. E o temă foarte sensibilă educația, cei de la Școala 9 spre exemplu arată foarte bine că sunt directori, profesori care chiar încearcă să facă bine.

Trebuie să fii foarte dedicat ca profesor ca să reziști.  Și, într-adevăr, poți să o iei razna la un moment dat, e ușor să clachezi. Este o profesie care te consumă, și care dacă e făcută prost nu are consecințe imediate. E ușor să distrugi imaginea profesorilor din cauza celor care nu se dedică cu adevărat, ca în oricare altă profesie. E suficient să zici doar câteva cuvinte și să oprești din creștere un copil. Dacă dintr-o sută de oameni unul nu își face profesia cum trebuie nu este nevoie să arătăm cu degetul spre toți. Aici intervin și instituțiile: universitățile, inspectoratele școlare, ministerele, trebuie să asigure un cadru prin care oamenii potriviți ajung în locul potrivit, și mai ales să îi ajute pe profesori nu să le facă viața un calvar.

Eu am ales și am avut oportunitatea să fiu acum la UNarte, puteam alege altceva, dar îmi place această muncă, educația aceasta are un scop nobil și anume să formeze viitori creatori de imagine, în orice formă. Studenții noștrii sunt viitori formatori culturali ai societății românești.

Există lucruri din interacțiunea cu studenții care ajung să-ți influențeze sau să-ți inspire practica artistică?

Da. Cel mai bun lucru care se poate întâmpla este să înveți de la ei și lucrul ăsta mi se întâmplă constant, pentru că eu sunt obișnuit să fac lucrurile sau să știu că lucrurile se fac într-o anumită manieră, dar ei de multe ori ajung să răstălmăcească acea manieră și eu, având un pic mai multă experiență și deja trecând prin anumite procese, pot să-mi dau seama cât de creativi sunt defapt. Așa îi ajut și pe ei dar și pe mine. 

Și pe lângă asta, de exemplu, nu mai deseneasem în creion de foarte mult timp și mi s-a făcut acum poftă văzându-i că deseneau. M-am apucat și eu acum și mi se pare că chiar a ieșit ceva. Am fost foarte mulțumit și asta a fost meritul lor că mi-au făcut poftă să desenez. Îi vedeam așa concentrați și implicați. 

Cum percepi generațiile mai noi de artiști, studenții cu care lucrezi acum?

Mi se par foarte implicați și foarte muncitori. Le este și greu, într-adevăr, pentru că sunt mulți, dacă stai să te gândești. La modul cel mai real este greu să ai 50 de artiști plastici care ies de pe băncile facultății doar de la secția de grafică, nu mai zic arhitectură, graphic design, fotovideo, nu știu ce. Aici ar trebui să-și regândească un pic facultatea strategia în care tu ca profesor trebuie să-i pregătești și trebuie să le structurezi un mod de a gândi în zona de fine arts. Ei trebuie să fie artiști plastici și niște buni cunoscători ai artei vizuale, dar trebuie să fie orientați, trebuie să aibă și niște skill-uri prin care se pot angaja în orice mediu implică crearea de imagine, dar și să fie artiști vizuali. Trebuie să aibă opțiuni. Lumea evoluează și nu putem ignora asta.

Se fac cursuri obligatorii de 3D, animatie, cursuri de Illustrator, Photoshop (pe lângă orele de atelier de specialitate) mi se pare că este mult mai bine decât atunci când am făcut eu facultatea, care e acum puțin timp. Au multe opționale din care pot alege. Pe ei îi văd totuși dornici să învețe, să lucreze, să se afirme și încerc să-i ajut cât de mult pot, în sensul ăsta, să le mai găsesc oportunități. Cred că am eu o mai mare incertitudine legată de viitor decât ei. Par siguri pe ei și asta mă bucură.

La ce proiecte lucrezi în prezent?

Deci, am odată această serie, care este o serie work-in-progress, care se numește HmW, prescurtare de la Homemade Worlds, adică lumi fabricate în casă. Încerc să nu mai pun denumirii în engleză, pentru că deja începe să mă enerveze asta. Sunt foarte naționalist, în acest sens. Consumăm prea multe lucruri în engleză și ușor pierdem anumite nuanțe fine ale limbii noastre. De exemplu, acum de-aia am acest hybrid în care folosesc engleză și română, dar mi-ar plăcea să încerc să merg mai mult spre limba română. Cu engleză e mai simplu dar tot graiul românesc e mai aproape de mine. Încerc să folosesc română chiar dacă în capul meu nu sună la fel de bine. Este un  exercițiu pe care îl fac. Eu așa văd lucrurile și nu impun nimănui cum să vorbească și cum să scrie fără să fiu întrebat.

Seria e legată de obiectele pe care le aducem în casă. Obiecte micuțe care de obicei ajungem să le cărăm cu noi de-a lungul vieții fără să aibă o utilitate anume. Tot felul de mici suveniruri: o piatră, un soldat de plumb, ceva luat dintr-un târg, un tricou care mi-a plăcut la Reșița și l-am cumpărat dar nu o să îl port niciodată, etc. Practic se leagă de cum aceste obiecte sunt amplasate în casă și legătura cu experiența lor de proveniență; toată aventura prin care ai trecut înainte, experiența pe care ai avut-o atunci când le-ai acumulat. Toate acestea se concentrează în lucrări de poezie vizuală.

Lucrez și la acest viitor proiect care se va numi “Ne plac mașinile, dar iubim cotețele”. A venit de la vorba “Ne plac femeile, dar iubim mașinile” și e practic o carte de poezie vizuală dar și semi dicționar de termeni. A, și e și un fel de pseudo-manifest în care sunt total împotriva mașinilor noi, dar nu în sensul de mașină doar pentru că e nouă, ci la modul în care sunt făcute și pentru ce sunt făcute.

În ce sens?

În sensul că mi se pare că mașinile nu mai sunt mașini, nu mai sunt automobile, sunt niște smartphone-uri în care te urci. La nivel empiric experiența de a conduce s-a pierdut. Mașinile noi arată într-un fel și din cauza normelor de siguranță tot mai stricte, dar asta nu e o scuză, se pot face mașini noi care să fie mașini reale, nu televizoare cu roți cu 400 de cai putere și 3 tone. Dar vezi, doamne, dai drumul la aerul condiționat cu comandă vocală…n-am mână? Unele mașini noi poluează ca nivel de monoxid de carbon, la fel ca unele vechi. Nu spun ca normele EURO de emisii sunt rele, sunt foarte importante ca să protejăm planeta, dar sa recondiționezi și să păstrezi o mașina e descurajant, pentru că trebuie mereu să consumi, de aceea zic că devin telefoane. O să ajungem să ni se crape parbrizul și să schimbăm mașina cu totul. Puține mașini noi îți mai oferă o experiență de condus. La noi în România e o situație particulară legată de factorul economic și infrastructura de mobilitate.

Al treilea proiect la care lucrez este Caravana 9, e un proiect de suflet pentru mine chiar dacă nu l-am început eu. Sper să scoatem și o carte cândva, un ghid de explorare culturală. Ar fi surprinși mulți oameni de câte minunății au în țara lor.