Cum v-au influențat cursurile de sculptură de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București în modul în care gândiți și creați în prezent instalațiile de artă?

Mi-a creat cadrul pentru a exersa exigențele formării statutului de artist, care a trebuit continuat, desăvârșit, depășit! Fiind pe teritoriul formei, a materiei care urma să fie transfigurată, înlocuirea materialelor tari cu materiale moi a însemnat o muncă, o atenție și o  responsabilitate în plus pentru a înnobila și recalibra echilibrul dintre formă, materie, mesaj, astfel încât să păstrăm standardele compozițiilor clasice, aferente obiectului investit cu calitățile și identitatea unei sculpturi. Despre identitatea unei sculpturi am învățat mai ales de la profesorul nostru de desen Marin Iliescu, un pedagog de elită ce a format ultimile generații de sculptori, generația anilor ’70 – cu renumiții giboni, până la optzeciștii care s-au impus și au continuat lecția lui Brâncuși – adică au continuat școala de la București, care era o școală de interpretare, spre deosebire de școala de la Cluj, care avea ca traseu – narația și asemănarea. De la Marin Iliescu am învățat să privim un obiect, să descifram și să înțelegem raportul dintre formă și conținut. Am învățat să disecăm forma, să îi înțelegem trăsăturile, prin identificarea curbelor ascendente și descendente care dau sens și devin vector. Am învățat că sculptura este despre conținut, conținut care determină desfășurarea spațială a unei forme, că o formă fără conținut devine un obstacol și că sculptura este pusă în valoare de lumină, altfel încât, în absența luminii, se transformă din nou în obstacol. Toate aceste mici secrete și experiența  primită în lucrul cu materia m-au ajutat și determinat să abordez noi teritorii de exprimare, noi modalități de spațializare a unor materiale neconventionale, umile, improprii definiției sculpturii, dar care, prin domesticirea, reinvestirea și înnoibilarea lor, pot să vorbească la fel de apăsat și coerent ca materialele clasice prin care definim sculptura, lemnul, piatra și bronzul.

Cât de important a fost că ați studiat la clasa sculptorului Paul Vasilescu? Aveți vreo amintire cu dânsul care merită relatată?

Despre Paul Vasilescu, profesorul cu care am încheiat studiul sculpturii, nu am amintiri concrete sau spumoase. Spun că am încheiat, pentru că studiile le-am început în anul întâi cu o profesoară despre care nu îmi place prea mult să îmi amintesc. Am rămas repetentă în anul doi ca să pot trece la clasa profesorului Paul Vasilescu, pentru că nu acceptam în sinea mea să-i scriu numele ei în CV-ul meu. A fost foarte complicat sa rămân repetentă pentru că pe vremea aceea la arte, nu exista o asemenea procedură, decât medicală, așa că m-am internat fictiv cu ajutorul unui medic, la spitalul Parhon timp de o lună și jumătate și așa am reușit să amân anul 2. De la Paul Vasilescu am învățat prin opera lui, din statuara și compozițiile lui, cu accentul pe modelajul atât de bine controlat, cu dialogul armonios dintre suprafetele calme și cele ușor ondulate și savant încheiate într-o ținută elegantă și extrem de plastică și arhietipală. Personajele lui sunt  iconice,verticale, demne, impunătoare și solemne. Aceste calități puse acolo în opera lui au fost la îndemâna noastră și am avut de unde  lua, am avut ce urma și ce urmări, am avut modelul și aceasta era lecția lui. Iar ca să închei subiectul, pot spune că de la Paul Vasilescu, care vorbea  foarte puțin și nu ținea discursuri, eu personal am învățat din grimasele feței lui atunci când îmi privea obiectul produs. Pentru noi, el era un model, nu numai profesional, ci mai ales uman, iar prezența lui fără cuvinte ne învăța și ne impunea un standard de care numai cei atenți și responsabili se puteau folosi și îmbunătăți din exigența și calitatea stării sale.

Cum definiți relația dintre corp, spiritualitate și formă în lucrările timpurii, precum „Trupul – Templu al Duhului Sfânt”?

Expoziția „TRUPUL, TEMPLU AL DUHULUI SFÂNT” a fost expoziția mea de debut organizată în 1990-1991 la galeria Căminul Artei. A fost compusă din aproape 20 de lucrări din bronz care tratau această temă. Atunci eram foarte preocupată de găsirea unui arhetip  feminin în care să pot sintetiza spiritualul în așa manieră încât arhitectura exterioară a trupului să comunice potențialul maxim de spiritualitate. Am început prin a elimina mai întâi elementele morfologice, anatomice, descriptive ale femininului, brațe, sâni, cap, gât, cât și elementele expresive care țin de suplețe, eleganță, feminitate sau grație. Am obținut, m-am oprit la o formă ușor geometrică, în care  corpul și-a pierdut aproape tiparul uman, transformându-se într-un soi de arhitectură, pe tiparul unui templu, al unui zid, al unei porți, al unei construcții în care se mai păstrează doar ușoare trimiteri, câteva aluzii formale, la tiparul feminin. Am adăugat, în schimb, elemente din alfabetul mediului angelic, când formelor stilizate și esențializate obținute le-am adăugat și suprapus bulbi de aripi, adică începutul creșterii de aripi sau aripi care acoperă suprafața  frontală, integral.

Aș putea spune că forma a fost obținută după căutările și încercările mele de a insera în ele un anumit conținut, iar acest conținut mi-a selectat și aprobat doar acele propuneri în care forma se suprapunea și se identifica cu conținutul. Trupul se transformă într-un container, într-o geometrie, într-o arhitectură, curățată de carnal, temporal și umplută, redimensionată pentru spirit și sacralitate.

Ce v-a determinat să treceți de la bronz și materiale clasice folosite în sculptură, la textile și plante aromate?

Chiar în expoziția de debut, cea din 1991, am avut primele tentative de evadare și colaborare cu alte medii de expresie. Nu eram mulțumită. Nu era de ajuns ce aveam de comunicat, doar cu ajutorul tiparului clasic de sculptură pe soclu. Pentru mine nu era suficient sau era prea rece, prea distant. Simțeam nevoia să completez, să încălzesc, să punctez atmosfera pe care doream să o transmit cu ajutorul unor elemente de decor, cum ar fi pânza țesută în casă, din in sau cânepă. Suprafata, textura ei rugoasă și accidentată, neliniara, mă completa cu o sonoritate tainică, ca un basorelief criptat, ce încălzea și odihnea privirea. De aceea, chiar atunci am adăugat pe pereții sălii câteva cămăși  bărbătești din pânză albă de casă, pe care am suprapus apoi câteva dintre bronzurile expuse, unele dintre ele  suspendate pe niște structuri din lemn natural în locul soclurilor clasice, binecunoscute .

De aici a pornit apoi nișa, drumul care avea să mă definească, prin care am înlocuit aproape complet materialele nobile, specifice sculpturii  — lemnul, piatra și bronzul — cu materiale simple, umile, moi și perisabile, dar care mi-au oferit alte oportunități, particulare și  conceptuale. Se spune că viața unui om se proiectează în primii 3 ani de viață, adică ce contacte și experimente ai în primii 3 ani, același lucru îl vei repeta sau îl vei experimenta în decursul vieții tale. M-am născut într-un mic sat din Bucovina. Nu am avut niciodată o jucărie, nicio păpușă, nici măcar o minge, pentru că pe vremea aceea nu existau și, pe deasupra, tatăl meu fiind în închisoare politică, mama nu avea bani, iar neavând frați, nu aveam cu cine să mă joc. De aceea, prietenii și locul meu de joacă erau în natură și cu natura. De aceea eu îmi inventam jucării, construiam scene de vis, de poveste, din mușchi verde, bețișoare, pământ, fructe, crenguțe și frunze și trăiam în familie cu natura. Vorbeam cu florile, cu pomii, cu păsările, cu ploaia, cu vântul, fiindcă doar pe ele le aveam la îndemână. Așa am crescut și așa m-am trezit acum că repet, am reluat ceea ce m-a format de la început, dialogul cu tot ce este viu, doar în contact cu aceste materiale mă simt confortabilă și împlinită. Ele, aceste materiale fragile și efemere, dar esențiale, care sunt darul pentru existența noastră fericită pe acest pământ, le întorc la rândul meu ca dar și mulțumire către Dumnezeu și semenii mei.

Simțurile umane fundamentale sunt esențiale în opera de artă. Ce aduce în plus simțul olfactiv în experiența privitorului, și cum completează el instalațiile dumneavoastră?

Nișa în care activez îmi place să o definesc ca pe teritoriul instalațiilor textile, vegetale, olfactive. Simțul olfactiv este cel care mă interesează cel mai mult și de aceea însoțesc lucrul meu cu mireasma plantelor. Pentru mine, simțul olfactiv acționează ca un cifru, ca un indicator, care departajează obiectul virtual de obiectul concret. Mireasma mai este și atestarea viului, a unei prezente, care nu poate fi altfel semnalată și nici coruptă. Mirosul certifică și întărește cunoașterea, completează și precizează. Adevărul este complet atunci când este însoțit și de  miros. Mirosul este cel mai greu de falsificat și înlocuit.

Prin experiența olfactivă, privitorul are o experiență complexă și completă a mesajului pe care vreau să îl transmit: el intră în carne, în trup și acționează, modifică și transmite emoții, semnale și mesaje care și pentru autor sunt incontrolabile. De aceea, această experiență completă devine una personală, unică  și individuală, depășind cu mult granițele anticipate sau prognozate de artist, ea transformându-se  într-un act de creație a fiecăruia în parte.

Cum se raportează practica artistei Victoria Zidaru în contextul artei contemporane internaționale? Dați-ne câteva exemple de proiecte/expoziții care merită amintite.

După cum observ, practica mea artistică este cumva la zi sau pe val, cum se spune, după eșecul digitalizării și al excesului de tehnologie în artă, oamenii  își îndreaptă  interesul  spre manualitate, spre obiectele executate cu mâna, spre artefactele din materiale vii, care implică, în special, comunități și care adaugă  un impact terapeutic, nu numai vizual și estetic asupra privitorului. Așa se explică amplele  proiecte textile, în special  pe care le regăsim în marile centre de cultură vizuală din întreaga lume. Declicul în ce mă privește a început în 2016 prin proiectul datorat tânărului curator Alexandru Davidian „ ZISȘICUSUT” de la Galeria H’ART, în care am început acest maraton al instalațiilor textile cu broderie pe pânză de casă, vegetale, cu materialul vegetal inclus și pentru prima dată olfactive, ca un element nou, urmărit și construit. A urmat în același an în sala Tipografia retrospectiva mea la 60 de ani – „ FLORILEGIU” în viziunea aceluiași curator.

Din 2017, odată cu descoperirea misticei medievale a Hildegard von Bingen, prin fraza ei care mi-a lovit și atins sufletul: „ascultând  lumina”, urmată apoi de descoperirea muzicii și scrierilor ei, revelate acum aproape 1000 de ani, a urmat un ciclu de expoziții care continuă și astăzi ca o sursă de inspirație inepuizabilă. Am început în 2017 proiectul „ HORTUS DELICIARUM” la galeria Five Plus Arts din Viena : „ HORTUS DELICIARUM 2” 2018 la Muzeul Țăranului Roman, instalația „ STROMATA MARE” în cadrul  celei de-a 26-a Bienalei HUNTENKUNST –  în pavilionul României, din orașul Ulft – Olanda. Instalația „ INVAZIE” în cadrul proiectului „ Barok Urban” la  Muzeul de Artă din Timișoara, „HORTUS DELICIARUM 3” la galeria ICR Venezia în 2019 .

În 2021 – instalația „FELIX ANIMA” în SPA-ul hotelului VENICE VENICE din Venezia, care este de fapt un muzeu de artă contemporană,cu cele mai importante nume de pe scena vizuală actuală – concepută ca un periplu al camerelor de artist. Instalația „ FLUX” în cadrul proiectului „ Provocările materialității”, curatoriat de Ruxandra Demetrescu la Cetate Arts Danube în 2023. Tot în 2023 „ ZIUA ÎNTÂI” la etaj 4 al MNAC, proiect de curatoriat de Ruxandra Demetrescu.Tot la Venezia, în anul 2024, instalația „ LINGUA IGNOTA” a fost instalată în perioada Bienalei ca eveniment independent în curtea bisericii Sf. Maria de la Pietà, curatoriat de Adina Drinceanu și organizată prin Asociația ei nonprofit –  ERA. În același an, 2024, instalația „ VICTORIA ZILEI” în cadrul proiectului : „ Monstrul Pătratul și Hohotul”, curatoriat de Dan Popescu la Muzeul MARe din București. Urmează, în ordine cronologică, în 2025, proiectul „re-FACEREA”, curatoriat de Adina Drinceanu, la Galeria Nicodim, în parteneriat cu Galeria Suprainfinit .Tot cu galeria Suprainfinit particip la primul meu târg internațional de artă de la ARTISSIMA – cu instalația „ CHI RUMA CATA”. Anul 2026 debutează cu instalația „ PE DEASUPRA APELOR”, proiect  curatoriat de Ruxandra Demetrescu, în sera Palatului Culturii din Iași, în cadrul proiectului Luna  Sculptorilor Români – LSR – 2026.

Ce rol are noul atelier din Bucovina în raport cu cel din Combinatul Fondului Plastic (din București)?

Rolul atelierului din Bucovina este primordial, este locul de inspirație, concepție și execuție. Atmosfera liniștită, poetică și tihnită a locului, asemănător unui  spațiu paradisiac, cu grădină, livadă, luncă, iaz, magazii, ateliere și spații de expunere, inspiră, dar și produce obiectele și elementele ample – cordoanele, coloanele, instalațiile  mele.  Aici am tot materialul necesar, de la ierburile aromatice care, prin uscare, îmi asigură materialul vegetal , la pânza țesută în casă pe care o procur din lăzile uitate ale bunicelor din zona Humorului, la fructele uscate ce îmi compun unele cicluri parietale până la crengile și resturile vegetale din livada care mă inspiră și mă provoacă continuu. Odată concepute, aceste  obiecte ajung în atelierul de la Combinat pentru a fi repartizate și completate sau reinventate în diverse  proiecte ce urmează să le deschid spre atenția publicului.

Povestiți-ne puțin despre proiectul “Ferma de Artă” și despre rezidențele artistice organizate acolo.

In Bucovina intr-un mic sat, la 10 km de Suceava este locul in care m-am născut, aici am fondat o asociație de artă cu numele FERMA de ARTA – este licența poetica a lui Marian Zidaru care a motivat că la țară, de obicei oamenii se ocupa cu îngrijirea si creșterea produselor care asigura hrana naturala a omului, așa că el a dorit să facă acelasi lucru într-un asfel de mediu, dar să cultive, să îngrijească și să crească obiecte de artă, care și ele asigură un gen de hrană, dar mai nișată, mai subtilă, mai responsabilă, pentru că este hrană pentru spirit și pentru inima omului. Aici am reparat casa moștenită, am construit încă multe alte spații și am transformat locul în ateliere, magazii, spații de expunere. Din 2015 activăm în zonă ca un spațiu vizitabil, pentru că majoritatea lucrărilor noastre pot fi văzute aici. Am organizat, timp de 6 ediții, un simpozion în colaborare cu tinerii arhitecți, care s-a numit: „ SCULPURA  ARHITECTURA  AGRICULTURA”, în urma căruia am construit 4 spații de expunere, ca arhitectură experimentală, în care tinerii arhitecți au învățat  tehnici de construcție, finisare și ambientare alternative, manuale și locale. Iar din 2023, împreună cu Bianca Man și Cătălin Badaru, am organizat o serie de proiecte rezidențiale, susținute în urma concursurilor, prin AFCN, prin care am organizat rezidențe de artiști, expoziții, simpozioane, conferințe, performance-uri, concerte, ateliere cu copiii din zonă etc. Rezidențele au inclus personalități artistice ale momentului, începând cu: Erwin Kessler, Dan Popescu, Ruxandra Demetrescu, Ciprian Muresan, Bogdan Rața, Daniela Pălimariu, Alexandru Niculescu, Adina Drînceanu, Alina Petre, Nicolae Comănescu, Razvan Boar, Ioana Stanca, Andreea Alexe, Tudor Cucu, etc. Fiind activi de aproape 10 ani, ne-am format deja un public care frecventează activitățile noastre atât din regiune, cât mai ales suntem vizitați de iubitori de artă din întreaga  țară.

Cât de mult v-a influențat direcția vizuală, colaborarea cu artistul (și soțul) Marian Zidaru?

Influența lui Marian Zidaru a fost decisivă. Exemplul lui personal ca artist și al practicii lui artistice mi-au lămurit, explicat și luminat mintea Îi datorez tot ce știu, tot ce am înțeles și, mai ales, îi datorez exemplul și puterea de luptă pentru cauza și crezul său. Ce am văzut la el am încercat să imit și să aplic în munca mea, nu ca pe o constrângere, ci ca pe o bucurie a șansei pe care un artist o are de la Creator.

Să zicem, prin absurd, că nu ați fi ales artele plastice. Ce meserie v-ar fi plăcut să practicați?

Îmi amintesc că, de la 3 ani, când mă întreba cineva ce doresc să mă fac când voi fi mare, răspundeam automat : pictoriță, deși în anturajul familial și apoi chiar școlar nu se vorbea despre această pasiune sau alternativa profesională. Nu știu de unde am auzit acest cuvânt, dar știu că toți mă întrebau atunci ce înseamnă acest lucru.

Dar, dacă aș putea să aleg cumva această destinație, pentru că este mai mult decât o profesie, mi-ar fi plăcut să cunosc tainele plantelor și utilizarea lor și să împărtășesc aceste secrete celor care au nevoie de vindecare și ajutor. Dar și mai înainte de aceasta, îmi doresc să locuiesc și să fiu în preajma oamenilor care îl iubesc pe Dumnezeu atât aici pe pământ, cei care îl urmează, îl respectă și le este dor de El, cât și în compania moștenirii lăsate de cei care acum sunt în cer și ne-au lăsat ca exemplu viața și experiența lor, adică Sfinții.

Cred că cea mai înaltă și legitimă aspirație pe care un om și-o poate dori și care este în acord cu menirea și cu scopul venirii unui om pe lume este să ajungă la statura la care Dumnezeu să-l  poată numi un casnic al Său. Așa cum Sfântul Francisc se ruga îndelung : „Fai di me la casa di Tua pace”. Și cred că acum este timpul pentru o nouă paradigmă, de o reașezare în altă cheie  a nomenclaturilor profesionale, unele orientate spre cuceririle riscante ale tehnicii și altele reînnoite, reutilizate, reînviate la viață din regatul luminii care va cucerii, va invada și ne va asigura, din fericire, viitorul. Dar din nou este vorba despre alegere, despre ce alege fiecare să devină, fiecare clipă are puterea și sensul ei, fiecare clipă este o naștere care formează viitorul și destinul omului.