„Fiecare întâlnire conține un abandon” este unul din versurile cheie din poezia intitulată „De parcă ar fi” din cartea Pace frumoasă a lui Gili Mocanu, titlu care a inspirat și povestea expoziției de față.

Întâlnirea cu arta ne face să-l abandonăm tocmai pe făcătorul ei, emițând interpretări și semnificații ca și cum creația lui ne-ar aparține. Desigur, privitorul e un terț fundamental în procesul instaurării lucrării de artă, e cel care întregește triada artist-artă-privitor, însă, uneori, e necesar să reînvețe să privească. Mai ales atunci când artistul e (încă) prezent.

Fiecare nouă colaborare cu Gili Mocanu este unică și formatoare, iar experiența petrecută pe parcursul facerii expoziției „De parcă ar fi” mi-a readus la cunoștință câteva lucruri pe cât de evidente, pe atât de subtile: pe de o parte, mă refer la o problemă de situare în timp, prin faptul că direcția lui artistică s-a desprins de la bun început de cea a generației sale din 2000, și, pe de altă parte, la o problemă de tipologie artistică, prin faptul că e printre puținii pictori care a reușit să se îndepărteze de cutuma retro-modernistă a picturii, conferind acestui mediu peren o dimensiune proprie în contemporaneitate.

Dar dincolo de aceste două teme care ar putea susține un studiu cu mult mai larg din partea unui autor mai zelos și studios, colaborarea cu Gili Mocanu mi-a atras atenția asupra unui aspect mai sensibil, care le include pe cele două, și care mi-a amintit de afirmațiile lui Marcel Duchamp despre faptul că gestul artistic nu poate fi separat de identitatea și personalitatea artistului. Întrebarea fundamentală pentru Duchamp era „ce fel de artist alegi să fii”, nu „cel fel de artă vrei să faci”. Este evident că acest lucru vine în răspăr cu tendința modernistă și învechită, în care contemplăm arta în absența făcătorului ei, pe care preferăm să-l îngropăm înainte de vreme în cimitirul istoriei sub crucea geniului, luându-i opera ca pe un bun comun. În acest sens împărtășesc câteva speculații inspirate de recenta colaborare, mutând atenția de la comentarea lucrărilor, la chestionarea felului artistului de-a fi.

Consider că e defectuos și retrograd să perpetuăm vederile moderniste și istoriciste de-a contempla și discuta despre ideea de artă ca despre un fenomen autonom, valoros în sine, cu un destin propriu. Confundăm arta cu o formă de creație supranaturală, apărută ori ca o inspirație divină, ori ca o revoltă demiurgică, având senzația că ne aparține și că o iubim mai mult decât însuși cel care a făcut-o. Totodată, ne referim la artist ca la un martir sau ca la un erou, care s-a lăsat devorat de vulturul propriului talent pentru a ne lăsa nouă, muritorilor de rând, ceea ce-a avut el mai bun de făcut. În acest fel, romantizat, preferăm să separăm arta de artist într-un mod chirurgical și, între acești doi poli, să ne inserăm pe noi înșine, privitorii, în vârful mediocrității, afirmându-ne și impunându-ne egourile. Unii dintre noi se specializează în estetica și iconologia artei, ca teoreticieni și critici, alții, în biografia artistului, ca istorici, stabilind sisteme gigantice de gândire și comentariu în jurul unor sublime erori. Mă gândesc aici la doi pionieri reprezentativi, J.J. Winckelmann, părintele teoriei artei, care credea că sculptura Greciei Antice era albă și pură, eroare care a dăinuit până târziu în sec. al XX-lea, și la părintele istoriei artei, Giorgio Vasari, care idealiza și ajusta adevărul biografiilor (pictorilor, sculptorilor și arhitecților), amintind aici doar de informația eronată cu privire la vârsta morții lui Leonardo Da Vinci la 75 de ani, care-și dă duhul în brațele regelui Francis I al Franței, aflându-se mai târziu că Leonardo a trăit 67 de ani și că regele nu se afla în Amboise la acea dată.

Fac această introducere mai lungă cu scopul de a supune atenției un aspect poate mai greu digerabil, dar necesar în contemporaneitate și mai ales în situația în care comentăm arta unui artist care încă e printre noi. Marea eroare e să ne referim la creația unui artist viu prin ochelarii și cu metoda vechilor istorici și teoreticieni. În schimb, ceea ce poate fi mai puțin eronat și ceea ce ne-ar rămâne nouă de făcut este să-l cunoaștem pe artist în dimensiunea lui umană. Nu pentru a-i înțelege arta, ci pentru a-l înțelege pe el ca om. Opera artistului viu e încă în lucru, iar faptul că va rămâne sau nu în istoria artei e încă relativ. Ceea ce, în mod convențional și școlăresc, clasificăm a fi artă cu A mare, e pur și simplu rezultatul material al unei alegeri omenești, subiective și limitate pe care o face cel pe care-l desemnăm a fi artist. Și câtă vreme opera e încă în lucru, aceasta e doar o promisiune, nu o finalitate. Diferența dintre artefactele istoriei artei și artefactele care sunt în proces de facere în timpul nostru prezent constă în faptul că făcătorul celor din urmă nu poate fi abandonat.

Revenind în prezent și coborând în expoziția de față, pot spune că pictura lui Gili Mocanu nu e mai ușor de apreciat și de înțeles dacă îi cunoști biografia unui anume Virgilius Mocanu. Ceea ce vedem este doar rezultatul unor alegeri personale și complicate, care, în fond, se constituie pe o serie de limitări și anulări, care descriu tipologia sa artistică. Din punctul meu de vedere, prin fiecare nouă serie de lucrări, am senzația că Gili Mocanu răspunde la întrebarea „ce fel de artist nu vreau să fiu”. Și este evident faptul că nu e un artist al retinei, al formei și al expresiei, nu e un artist al manualității, nu e un artist al unei generații faimoase prin ratarea ei și nu e un „pictor” cu înțelesul modernist al termenului. Mă abțin să afirm ce consider că ar fi Gili Mocanu, în sens pozitiv, după această formulă apofatică de a descrie ramura sa tipologică. Dar pot spune că, urmărind îndeaproape modul său de lucru și modul său de a dialoga, gestul lui artisic conține semnele unui caz aparte, în care pictura este supusă unui proces cerebral.

Ce fel de cerebralitate? În niciun caz una de factură gnostică, așa cum este atractiv să vorbești despre un artist aparent atras de iubirea de cunoaștere (făcând referire la etimologia termenului filosophia). Miza creatoare a acestui tip de cerebralitate nu aspiră să înlocuiască defectele unei lumideja create, într-un sens demiurgic, cu una ideal mai bună și mai frumoasă. Pare a fi mai degrabă vorba despre un gest de vindecare și reparare a defectelor marii creații, căutând s-o îmbunătățească, să-i astupe fisurile și erorile, cu o formulă mai apropiată de rolul alchimistului. În contradicție cu frământările unei tipologii demiurgice și atotputernice, cu înțelesul modernist, care creează ex nihilo, sau cu problemele tipologiei maniei, cu înțelesul clasic al „nebunului”, care răstoarnă ordinea deja creată, modelul alchimistului propune vindecarea, tratarea materiei și îmblânzirea haosului. Suntem mai aproape de funcția magicianului, care operează în primul rând cu imaginația, referindu-mă la înțelesul termenilor oferit de Ioan Petru Culianu în Eros și magie, când descria gândirea magică. Gestul său artistic pare a fi un proces de dezvăluire a fisurilor acestei lumi, nu unul de dominație și creare a unei noi ordini ideale. Alchimistul nu substituie funcția marelui creator, ci se manifestă ca un vindecător prin reconcilierea contrariilor, unind materia cu spiritul, lumina cu întunericul, masculinul cu femininul. Un termen mai potrivit decât ideea de creație, în cazul de față, este ideea de contra-creația, scopul acesteia fiind de a restabili ceea ce a fost distrus.

În „oglinzile” prezentate în expoziția „De parcă ar fi” (cum le numește Gili Mocanu), pe lângă o vizibilă reconciliere a contrariilor, stabilită între masculin și feminin, simbolizate prin Oval, Romb, Triughi și Pătrat, mai e o reconciliere invizibilă adusă în joc: aceea dintre imagine și privitor. Iar în acest punct, lucrurile se bifurcă. Primul care se privește în oglindă este însuși artistul. Fundalul brăzdat de crăpături și tăieturi sinusoidale, constituit prin efecte de lumină și umbră, aduce în joc problema refracției, trimițându-ne într-o dimensiune acvatică. Iar celălalt care este invitat să se privească în oglindă, privitorul public, mai precis în figurile din prim-plan, o face într-o dimensiune reflexivă. Împotriva ideii moștenite de la Leon Battista Alberti, în care pictura e fereastră, suntem puși în situația în care pictura e oglindă, de parcă privitorul ar fi unul din personajele principale care întregește compoziția picturală.”

Curator: Silviu Pădurariu