Artist vizual și designer cu studii universitare la Cluj-Napoca și București, Vlad Pașca își construiește demersul la granița dintre rigoarea spațială și cercetarea conceptuală. Parcursul dinspre designul ambiental spre pictură și instalație reflectă un interes constant pentru mediul urban, privit drept cadru de desfășurare pentru discursuri abstracte. În dialogul care urmează, Vlad Pașca discută despre tranziția de la proiectarea spațială la experimentul din atelier, importanța imprevizibilului în procesul de lucru și noile direcții hibride spre care se îndreaptă practica sa vizuală. O privire de ansamblu asupra unui parcurs creativ desfășurat la granița dintre rigoarea designului și libertatea picturii abstracte.

Cum ai ajuns de la design la pictură și cum se îmbină cele două domenii în practica ta actuală?

De multe ori m-am întrebat și eu cum am ajuns, de fapt, să activez în domenii creative, fie că vorbim de design sau artă plastică și tot ce se află între și dincolo de ele.

Răspunsul a venit dinspre primii mei ani de viață, când am avut primele interacțiuni cu arta. Am crescut într-o familie de pasionați de fotografie, de pictori și arhitecți, învățători. Așa am început, în joacă, să desenez, să pictez, să imit ce vedeam în jur, ca apoi să îmi formez o gândire proprie în sensul ăsta, care, încet, încet, a devenit un reflex.

Mai târziu, spre finalul liceului am ales să mă orientez spre design, ca disciplină complementară arhitecturii. Vedeam o carieră în zona designului de produs și a designului ambiental de interior sau spațiu public. Însă pictura mi-a fost mereu alături ca un adevărat prieten, mentor, un terapeut discret.

Designul, prin definiție, rezolvă o problemă, oferă soluții, de multe ori valabile la scară largă, cu accent pe funcționalitate. În esența designul este despre formă și funcție, sau funcție și apoi formă – o dezbatere amplă, mereu la modă – îmbină funcționalul cu frumosul.

Arta nu trebuie să fie utilă. Din contră, arta creeaza probleme, provoacă, transmite mesaje, emoționează. Arta este liberă, lipsită de reguli și constrângeri.

Aici apare magia. Cele două lumi care sunt total diferite, opuse ca scop, se completează incredibil de bine, oferindu-mi un echilibru care m-a susținut în evoluția mea de până acum. N-am renunțat niciodată complet la design, așadar nu a fost o tranziție propriu-zisă, ci o completare de succes, zic eu. Designul îmi oferă un mediu de lucru structurat în timp ce arta/pictura îmi oferă libertate totală.

Ce anume din parcursul tău de la Baia Mare spre Cluj și București și-a lăsat cel mai adânc amprenta asupra stilului vizual?

Plecarea de la Baia Mare la Cluj-Napoca a venit cu maturizare, cu independența și cu o lume complet nouă, plină de atracții și distracții.

Școlile de la Cluj și București sunt diferite. La Cluj se punea accentul pe partea funcțională, practică a designului, am trecut prin toate disciplinele (grafic, produs, ambiental), iar prin lucrarea de licență se concretiza specializarea. Eu am ales designul de mobilier urban și spațiu public – reamenajarea unei piețe centrale pietonale din Baia Mare. Un proiect destul de amplu și tehnic.
Mi-am dorit să experimentez lucruri noi, să schimb atmosfera cu care mă obișnuisem timp de trei ani și am ales să fac masteratul în București. Așa am ajuns într-un mediu în care am continuat să îmi orientez practica spre designul ambiental, dar cu accent pe gandirea artistică, liberă, conceptuală. Am ajuns de la mobilier și urbanism la land art. Procesul s-a schimbat complet, funcționalitatea, scopul și tehnica de execuție au fost lăsate mai la urmă în favoarea conceptualizării. Amprenta și identitatea locului – Genius Loci: chiar astea au fost conceptele pe care l-am aprofundat și dezvoltat în cei doi ani de studiu. Disertația a avut ca subiect o lucrare de land art/destination art, o amprentă papilară de peste 100 m diametru, formată în sol, într-o poiana montana din Maramures, în stațiunea Izvoare, hrănită cu apa ce provine din multiplele izvoare din zonă. Asta m-a apropiat foarte mult de artă.

În design îmi place minimalismul, monocromia, negrul, metalul ruginit. În 2009 am ajuns la Paris, și am intrat pe nepusă masă în expoziția dedicată aniversării a 90 de ani ai pictorului Pierre Soulage de la Centre Pompidou. O retrospectivă cu peste 100 de lucrări create între anii 1946-2009. Am avut un șoc, m-am pierdut și m-am regăsit de mai multe ori, petrecând câteva ore printre lucrări mari, negre și texturate.

Schimbarea mediului de studiu și interacțiunea cu retrospectiva Soulages de la Paris, scena de artă internațională în general, și-au lăsat cel mai adânc amprenta asupra stilului meu vizual.

Cum arată o zi obișnuită în atelierul tău și care sunt pașii esențiali din spatele procesului tău creativ?

Nici o zi nu arată la fel în atelier. Practica mea artistică nu se bazează pe “obișnuit” sau rutină. Nu merg zilnic la atelier și asta, pentru mine, este un avantaj. Se acumulează poftă, inspirație, momentum, iar când ajung acolo, lucrurile se desfășoară relaxat, fără presiune, dar intens.

Zilele, dar cel mai mult serile–nopțile obișnuite în atelier sunt un mix între cele în care poate fac doar ordine, curățenie, altele în care documentarea și experimentele libere sunt singurele activități, dar și multe în care creez propriu-zis lucrările. Mai sunt momentele în care fotografiez și indexez lucrările.

Pentru lucrul în atelier, primul pas și cel mai important pentru mine este deconectarea de cotidian, atât fizică, cât și mentală. Să intru în intimitatea atelierului, să fiu singur, să dau jos toate măștile, să apelez la vulnerabilitate. Pentru mine atelierul și procesul de creație sunt meditație, terapie, introspecție, sinceritate.

Spre deosebire de lucrul în atelier, în situațiile, mai rare, în care lucrez în aer liber, instalații, intervenții în spațiul public sau murale, primul lucru de care am nevoie este conectarea cu acel loc. Observarea mediului înconjurător cu care lucrarea va interacționa, oamenii care tranzitează locul respectiv, sunetele specifice, etc. Toate astea contribuie la integrarea unui mesaj autentic pe care lucrarea îl transmite sau îl recepționează.

De ce ai ales abstractul ca limbaj principal pentru a transforma trăirile interioare în imagini vizuale?

Cum spuneam și mai devreme, consider că arta și abstractul sunt complementare designului. Similar celorlalte forme de artă experimental-abstracte, fie că vorbim de dans contemporan, muzică experimentală, de artă video, spoken poetry, you name it,  libertatea de exprimare și improvizația performerului, unicitatea și autenticitatea momentului creator sunt cele mai valoroase pentru mine. Asta cred că reprezintă, de fapt, arta, iar lucrarea în sine este un martor atemporal al efemeritatii momentului creator, pe care nu-l mai poți repeta sau reproduce identic niciodată.

Am ales abstractul și evitarea elementelor figurative în lucrările mele pentru a putea folosi atat libertatea de exprimare, cât și cea de interpretare la potențialul lor maxim. Figurativul vine, poate nu neapărat cu impunerea unui mesaj sau a unei convenții vizuale, dar cel puțin cu un ghidaj în sensul ăsta. Individul are nevoie să construiască conexiuni logice pentru a explica un concept. Dar așa cum mie îmi place să am intimitate și libertate totală de exprimare în procesul de creație, îmi doresc să pot oferi același lucru și celor care interacționează cu arta mea.

Cum se dozează, în atelier, impulsul pur al momentului față de controlul conștient pe care îl pui în fiecare lucrare?

În cazul meu, controlul conștient este concentrat în mare parte în zona mai tehnică, incipientă a fiecărei lucrări. Aici mă refer la tipul de mediu ales, la uneltele cu care lucrez, formatul lucrărilor, dacă este vorba de o serie închisă sau deschisă, concepte sau lucrări unicate, și așa mai departe.

Improvizația, dezvoltarea lucrărilor pe layere, reacțiile spontane între materiale, intervențiile “distructive”, dar și încercarea de a anticipa și a imortaliza gesturi și sentimente cât mai fidel posibil, impulsul pur al momentului ocupă un spațiu mult mai generos în atelier și în procesul meu creativ.

Cât la fel de mult contează improvizația versus planificarea în universul tău vizual abstract?

O să fac o paralelă cu o altă zonă care mi-e foarte dragă și care oferă experiențe similare. Percep universul meu vizual abstract ca pe un traseu de escaladă complex pe care îl parcurg pentru prima data. Pregătirea și planificarea, expunerea la nou și imprevizibil într-un mod deliberat susțin în mod activ și constructiv capacitatea de a improviza fără hazard. Așa se poate ajunge, de cele mai multe ori, la rezultate excepționale, la o împlinire deplină.

La ce direcții noi lucrezi în zona aceasta abstractă și cum evoluează viziunea ta actuală?

Mă întorc la primul subiect, și anume cum se îmbină designul cu pictura. Mereu există în atelier un sertar plin de schițe și proiecte care așteaptă acel “impuls de moment”, sau contextul potrivit pentru a fi dezvoltate în lucrări finale.

Până recent am lucrat mai mult pe hârtie și pânză, clasic, bidimensional, dar texturat.

Dar în ultima perioadă am simțit o oarecare limitare de exprimare în planeitatea picturii și a desenului. Nevoia de a fi mai mult de atât, de a ieși din suprafața plană și de a ocupa mai consistent spațiul dintre mine și suportul pe care lucrez, poate chiar de a elimina suportul propriu-zis, și în același timp, de a scurta distanța dintre lucrare și cei cu care interacționează ea după ieșirea din atelier, m-a făcut să pivotez spre o zonă de pictură-obiect, hibridă, prin experimentarea relației de conviețuire între diferite materiale care provin din zone și culturi diferite. La fel ca noi oamenii, uneori se iubesc, alteori se ceartă, sau chiar se rănesc, lăsând urme vizibile pe corp, dar mai ales pe suflet, invizibile. Așa se creează continuu o nouă versiune, pe care nu o vad ca fiind stricată sau reparată, ci din contră, evoluată, inspirată, construită cu perseverență și tot mai aproape de adevăr și autenticitate. Lucrările devin o oglindă a sufletului. Dacă tot am ajuns la oglindă, am în plan să continui intervențiile “missing pixel” cu oglinzi în spațiul public, dar și să extind instalația “the eyes of…” într-o serie.

Tot în direcția asta experimentală, am apelat la mașina de cusut pentru a desena pe pânză și hârtie în loc de creion.

Iar ca extensie a practicii artistice și o revenire circulară la prima dragoste, designul de produs, am câteva schițe și prototipuri de obiecte de autor concepute din pânză raw, netratată, pictată și cusut-desenată de mine. Mi-aș dori ca acest concept să prindă contur în viitorul apropiat și să fie subiectul unei expoziții cu lucrări de artă + obiect/accesorii unicat lansate în colecții capsulă.