Absolvent al Universității Naționale de Arte din București, la clasa profesorului Adrian Ilfoveanu, Daniel Rădulescu (n. 1990, Brașov) s-a remarcat în sculptura contemporană prin lucrările sale formate direct în oțel, fără utilizarea matrițelor sau a tiparelor predefinite.

Parcursul său include expoziții personale și de grup, prezențe la Art Safari, reprezentarea României la expozițiile mondiale din Dubai și Osaka, precum și o activitate constantă în piața de artă și în licitațiile caritabile.

Daniel Rădulescu vorbește despre evoluția sa artistică, rigoarea muncii din atelier și principiile care îi ghidează practica.

De la primele căutări din facultate până la consolidarea poziției tale în sculptura contemporană, cum s-a redefinit raportul tău cu propria maturitate artistică?

Primele căutări au însemnat, înainte de toate, studiu. Anatomie, formă, volum. Încercam să înțeleg cum este construit un obiect, nu doar cum este perceput de ochi. Privind în urmă, îmi dau seama că maturitatea artistică nu a venit odată cu timpul, ci odată cu înțelegerea. Studiul îți oferă libertatea de a experimenta fără teama de a greși și maturitatea de a transforma greșelile în experiență.

Am trecut prin mai multe materiale până să ajung la oțel. Fiecare avea propria voce și propriul mod de a transmite emoție. În momentul în care am descoperit metalul, nu l-am simțit doar ca pe un material de lucru, ci ca pe o extensie firească a felului meu de a gândi sculptura.

Lucrul cu un material atât de solicitant impune o disciplină riguroasă. Cum îți gestionezi ritmul de lucru în atelier pentru a menține rigoarea tehnică de la o lucrare la alta?

Disciplina nu s-a construit în atelier, ci cu mult înainte, în anii în care începusem să desenez zilnic, acasă. Astăzi mi-am păstrat același ritm, doar că instrumentele s-au schimbat.

Metalul cere răbdare, precizie și multă energie, atât fizică, cât și mentală. Experiența mă ajută să estimez mai bine fiecare etapă, însă fiecare sculptură vine cu provocări noi. Paradoxal, fiecare lucrare este puțin mai ușor de realizat tehnic decât precedenta, dar mai dificilă din perspectiva așteptărilor pe care le am de la mine. Încerc mereu să merg într-o direcție pe care încă nu o stăpânesc complet. Cred că acesta este cel mai sănătos mod de a evolua.

Într-o etapă în care creațiile tale au o cotă stabilită pe piață, cum menții echilibrul între continuitatea unui stil recognoscibil și nevoia de a experimenta?

Nu cred că experimentul și identitatea artistică se exclud. Dimpotrivă, fiecare lucrare este pentru mine o ocazie de a descoperi ceva nou, fie tehnic, fie conceptual. Chiar și după peste 120 de sculpturi, metalul continuă să mă surprindă.

Privind în urmă, îmi dau seama că stilul meu este influențat profund de anii petrecuți desenând în cărbune și peniță. Hașurile și liniile pe care le făceam atunci au devenit, într-un fel firesc, texturile sculpturilor mele. Uneori am senzația că nu modelez metalul, ci desenez pe el.

De unde își trag energia ideile tale și ce anume din jur te provoacă cel mai mult să le dai o formă tridimensională?

De câțiva ani am o rutină simplă: în fiecare zi notez sau schițez cel puțin o idee. Unele apar dintr-o conversație, altele dintr-o stare sau dintr-un detaliu aparent nesemnificativ. Cele mai multe însă nu ajung niciodată să devină sculpturi.

Am învățat că timpul este cel mai sincer critic. Dacă mă întorc peste câțiva ani la o schiță și ea continuă să mă emoționeze la fel, înseamnă că merită să existe. Multe dintre lucrările pe care le realizez astăzi s-au născut cu ani în urmă. Nu mă grăbesc să transform orice idee într-o sculptură. Prefer să las timpul să decidă care dintre ele merită să prindă formă.

Ai pus arta ta în fața unor publicuri din contexte culturale extrem de diverse. Ce concluzii ai tras despre capacitatea sculpturii de a funcționa ca un limbaj universal?

Una dintre cele mai mari bucurii a fost să observ că oamenii, indiferent din ce cultură provin, reacționează aproape instinctiv la lucrările mele. Mai întâi sunt fascinați de felul în care este prelucrat oțelul, apoi încep să caute sensul din spatele formei.

Interpretările diferă, firesc, însă emoția rămâne surprinzător de apropiată. Acest lucru mi-a confirmat că sculptura poate depăși barierele limbii și ale culturii atunci când vorbește despre experiențe profund umane. Cred că cel mai mare risc pentru o lucrare este să nu stârnească nicio întrebare și să rămână doar un obiect decorativ. Curiozitatea este primul semn că dialogul dintre artist și privitor a început.

Care este traseul tehnic al unei sculpturi de-a tale, de la prima schiță la forma finală, și cum se traduce ideea ta inițială în material?

Totul începe într-un caiet mic pe care îl port aproape mereu cu mine. Acolo se nasc primele schițe. Dacă o idee continuă să mă urmărească în timp, începe să fie redesenată, analizată și dezvoltată. Abia atunci iau în calcul posibilitatea de a o transforma în metal.

Înainte să construiesc o sculptură îmi pun o singură întrebare: cât de mare trebuie să fie pentru a transmite ceea ce are de spus? De aici începe întreaga construcție tehnică. Greutatea, echilibrul, structura internă, fiecare detaliu este calculat astfel încât oțelul să pară mai ușor decât este în realitate.

În caietele mele există peste o mie de idei. Doar o parte foarte mică ajung să devină sculpturi. Fiecare este unică și irepetabilă. Tocmai de aceea prefer, uneori, să reinterpretez o idee, nu să reproduc o lucrare.

Dacă ar fi să privești spre următoarea etapă a carierei tale, ce zonă de explorare simți că ar putea deschide o direcție complet nouă în activitatea ta?

În ultima perioadă mă atrag din ce în ce mai mult dialogurile dintre materiale. Continui să construiesc în oțel, însă simt nevoia să introduc accente din bronz, alamă sau esențe rare de lemn. Nu ca elemente dominante, ci ca detalii care completează povestea sculpturii.

În același timp, mă preocupă tot mai mult ceea ce nu se vede. Scrisori, obiecte sau simboluri ascunse în interiorul sculpturilor, destinate viitorului colecționar sau păstrate ca un secret al procesului de creație. Cred că uneori ceea ce rămâne nevăzut spune la fel de mult ca forma însăși.

Ce sfat i-ai da unui artist la început de drum, ceva ce ți-ai fi dorit și tu să știi când ai pornit pe acest traseu?

I-aș spune să aibă răbdare și să nu construiască în funcție de așteptările celorlalți. Cele mai valoroase lucrări sunt cele în care se regăsește sinceritatea artistului, nu tendințele momentului.

L-aș încuraja să nu caute scurtături și să își construiască o disciplină zilnică, chiar și prin gesturi foarte mici. Pentru mine, obiceiul de a desena și de a nota în fiecare zi câte o idee mi-a schimbat felul în care privesc lumea. Devii mai atent la oameni, la emoții și la detalii. În timp, disciplina nu mai este un efort. Devine felul în care trăiești.