Maurice Merleau-Ponty, fenomenolog, preocupat de percepție, susținea că primul spațiu locuit (permanent) este corpul uman. Depășind această abordare filosofică, francezul Gaston Bachelard poetizează spațiul (domestic), aducând în prim-plan mintea omului – capabilă să te plaseze concomitent în două locuri diferite.

Expoziția „Spații complementare” invită, sugestiv, la contemplarea spațiului în primitivitatea sa, despre care Bachelard susține că aparține tuturor. Prin aceasta se înțelege cum, deși privite ca reprezentări subiective, toate lucrările artistice relaționează strict cu imaginarul privitorului şi nu-i pot comunica decât ce-i este cu putință mai familiar acestuia din urmă.

Curatoriată de artista Brândușa Bontea, cu un text scris de Gabriela Tănase, expoziția de la galeria Simeza reunește practicile a 15 artiști, urmărind redarea spațiului ,,care poate să înceapă într-o imagine, într-un gest, într-o lumină sau chiar într-o tăcere.”

Picturile, sculpturile şi fotografiile expuse în galerie devin argumente despre experiența trăită şi retrăită a spațiului locuit la un moment dat. Din perspectiva lui Bachelard, casa este o ființă vie, chiar privilegiată de întreg aparatul senzorial al omului. Fiecare spațiu, colț sau „ascunzătoare” ori cuib are capacitatea de a înălța ființa umană către lumea ideilor, cu singura condiție ca acel loc să fie luat în posesie de conștiință. Unul dintre posibilele mituri ale vieții omenești, lămurit de Bachelard, este că ne autodefinim în timp, urmărind de la un capăt la altul desfășurarea propriei existențe, găsind sens numai într-un trecut pietrificat de prezent. Dimpotrivă, ceea ce Bachelard afirmă este că spațiul ne întregește ființarea, adică amintirea celor ce ne-au însuflețit la un moment dat în timp şi tocmai de aceea ,,fiecare ar trebui să traseze harta ținuturilor sale pierdute.” (Poetica spațiului).

Casa, în genere, spațiul locuit, centralizează ființa, o plasează într-un noian de universuri paralele care se răsfrâng dintr-o locuire atentă. Aproape întotdeauna prezentul nu este pe deplin acceptat, iar intimitatea ocolește mereu ceea ce omul trăiește în timp real. În schimb, ea este resimțită ca o întoarcere voluntară în trecut. Bachelard conchide că ,,trăim niște fixații, fixații de fericire”, şi că „adevăratele stări de bine au un trecut.” Deci, în prezent nu poțidecât să apelezi la interioritate, iar dacă trecutul nu este prielnic, prezentul este reconfigurat într-un spațiu alternativ în care omul ființează – „ființa adăpostită sensibilizează limitele adăpostului său”.

În acord cu intimitatea unui loc, care se naște în baza unor straturi de amintiri suprapuse, şi care se adâncește odată cu depărtarea de prezent, prin imaginație, lucrarea artistei luliana Ghiță tratează un spațiu, şi mai ales o senzație „hipnotizante”. În centrul compoziției se remarcă capătul unui tunel ori, dimpotrivă, sunt sugerate adâncimea şi infinitatea unei senzații de locuire. În acord cu Poetica spațiului, poate fi vorba despre cum încăperile „ne cheamă la o conștiință de centralitate”, sau despre cum expansiunea unui loc cunoaște grandoarea prin ,,profunzimea insondabilă a vastelor gânduri.”

În mod asemănător, o redare abstractă a senzației de locuire se regăsește în practica artistei-curator Brândușa Bontea. Structurile supradimensionate abordate de artistă, dar şi cromatica saturată a lucrărilor sondează, sugestiv, amploarea reveriilor. Prin natura lor compozițională inexactă, dar relativ geometrizată, subiectul lucrărilor pare să fie unda electromagnetică sau ritmul conștiinței – din pulsația căreia se concepe reveria. Senzația duce la o percepție ușor distorsionată a spațiului: prin reverie lărgirea este posibilă până la atingerea imensității. Pentru Bachelard, „imensitatea e mișcarea omului nemișcat. Imensitatea e unul dintre caracterele dinamice ale reveriei liniștite.” În detaliile picturale apar linii interconectate, amintind de sârme, care formează un fel de plasă de siguranță, ce se cere a fi reveria.

Soțul artistei, Radu Florea, exprimă, în cele două lucrări ale sale, singurătatea şi absența care acaparează locuința prin semne considerabile – degradare, distrugere, uzură. Subiectul uneia dintre picturi – o jumătate vizibilă de casă distrusă – acordă atenție contribuției umane când vine vorba de locuire. Ce sunt casele, dacă nu cazările aspirațiilor omenești? Natura, spre deosebire de om, nu se îngrijește de lucrul construit, ci îl degradează cu răbdare, relevându-i potențialul pierdut şi spiritul coșmăresc, căci spațiile absentate sunt populate în imaginar de cu totul alt soi de entități. În cea de-a doua lucrare a artistului fie suntem coborâți într-un subsol, fie trăim așteptarea, pregătindu-ne să urcăm treptele către un spațiu absentat.

Cum singurătatea creează necesitatea împărțirii spațiului, populându-l chiar și cu entități imaginate, ori transformându-l într-o chemare a divinității, artistul Ștefan Crișan reflectă asupra icoanei ca simbol al protecției, dar şi al unei priviri veșnic active. Departe de a aduce un afront, artistul prezintă o tendință actuală, validată de realitatea contemporană. Pe fundalul consumerismului, icoana a fost înlocuită de icon (-uri). Mai mult decât atât, cele două s-au alăturat într-o asociere de nedesprins. Casa şi-a păstrat elementele sau spațiile dedicate sanctuarului, însă acesta a devenit unul secular. Sincretismul zilelor noastre – combinația nefirească dintre obiectele care ne sunt dragi şi care devin o formă de expresie identitară, contrastând între ele şi devenind antagonistele preocupărilor noastre – ne permite o atitudine tolerantă față de aproape orice, cu singura consecință de a întrece limitele absurdului. Religiozitatea locuinței, închinarea ori reverența față de elementele sale sacre nu a dispărut, ci dimpotrivă, așa cum s-a întâmplat odată cu modernitatea, s-a convertit într-un gol pe care omul actual are posibilitatea de a-l umple cu produsele de consum. Așa cum sintetiza Jürgen Habermas filosofia lui Ernst Bloch, „Dumnezeu a murit, dar amplasamentul său i-a supraviețuit.” După considerentele lui Bachelard, sacralitatea spațiului este permanentă, iar în pictura lui Crișan acest aspect devine evident.

În timp ce singurătatea cronică este adesea ospitalieră, singurătatea însoțită de intenția de intimitate este ermetică. Lucrările artistului Boti Boti condensează esența locuirii depline a spațiului, prezentând reminiscențe ale propriei reverii, o reverie animalescă. Conversiunea unui loc personal în siluetele unor animale fantastice relevă conștiința secretă a artistului, un inconștient neobosit. Dacă la prima vedere se pot observa redările sub formă de artă stradală ale unor câini, la o privire mai atentă este trădată natura fistichie a creaturilor: nasul roz şi forma sa specifică fac dovada unor posibile împrumuturi. Alte detalii țin de cromatica aleasă – aşa-zisa pilozitate a animalului devine posibil imaginea unei galaxii îndepărtate. Aceste interpretări sunt asocieri simple și pot varia de la privitor la privitor, validitatea acestora depinzând strict de „permisiunea” artistului la liberă tălmăcire. Fără detalii explicite, în acord cu viziunea lui Bachelard, locul se pronunță asemenea unei ascunzătoare, iar în privința celor din urmă, „a le descrie înseamnă a le lăsa să fie vizitate.”

În secvențele picturale ale artistei Sanda Buțiu, micile secrete capătă dimensiunea unor cochilii şi scoici. Cromatica aleasă comprimă un interior cald şi intim. Tăcerea este vie, la fel şi senzația de repaus. Obiectele ascund urmele ființei umane – pe rafturi sunt așezate bibelouri, vase de sticlă goale sau în care au fost puse flori, iar masa expune scoicile asemenea unor suveniruri care păstrează amintirea unor locuri uitate. În acord cu structura cochiliei, în al cărei interior difuz sălășluiește ecoul memoriei, ființa umană se revarsă în liniștea interioară a conștiinței. Pentru Bachelard, „ființa care se ascunde, ființa care «intră la loc în cochilie» pregătește o «ieșire».” Altfel spus, privind lucrarea, ne putem gândi la o ieșire dinspre trecut către prezent sau la un moment de răgaz care curând se va consuma, găsindu-şi finalitatea printr-o mutare a obiectelor. Sugestiv, cochiliile pot fi înțelese asemenea unor organe palpabile ale memoriei care derulează amintiri specifice. Această perspectivă organică este întrucâtva legitimă, dacă constatăm aserțiunile lui Gaston Bachelard: „Scoicile, ca şi fosilele, sunt tot atâtea încercări ale Naturii de a prepara formele diferitelor părți ale corpului omenesc; ele sunt bucăți de bărbat, bucăți de femeie.”

Poetizarea spațiului devine posibilă şi la nivel olfactiv. Poate cel mai comun lucru din spațiul bucătăriei este chiar oul – așa cum apare supradimensionat în creația artistei Gențiana Bota. Cunoaștem cum unele amintiri renasc în prezența miresmelor. Pornind de la un element banal (oul prăjit), ajungem în contact cu sentimente reconfortante si familiare. Bucătăria ancorează amintiri specifice, de aceea, după cum spunea Bachelard, „amintirile sunt imobile, cu atât mai solide cu cât sunt mai bine spațializate.”

În registrul sculptural se înscrie şi creația artistului Alexandru Papuc, care sugerează o oarecare instabilitate a experienței umane în raport cu spațiul. Sculptura feminină înfățișează dimensiunea reală a corpului uman şi transmite stări dintre cele mai variate. Plasată în mijlocul exponatelor agățate pe simeze, sculptura induce un oarecare sentiment de autoritate spulberată – corpul femeii este mai mult decât fisurat. Aproape trunchiat în două jumătăți, corpul pare să fi lăsat un spațiu deschis spre interioritate. Postura seamănă cu cea a unei transe profunde, în care spiritul acaparat imortalizează mobilitatea corpului. Poate fi vorba despre o interferență a ființei cu spațiul. Creația artistului se apropie mai mult de reflecțiile fenomenologului M. Merleau-Ponty. Percepția în acest caz trece prin filtrul detașării. Femeia plutește în vidul spațiului egocentric, resemnată de acest fapt. Chipul ațintit în sus pare că sondează infinitul şi contemplă transcendența, care se produce în imaginar. Se poate crea totuși o rezonanță pertinentă cu filosofia lui Bachelard – rana poate sugera o pecetluire ori o incizare corporală a amintirilor dintre cele mai afective – „dincolo de amintiri, casa natală este fizic înscrisă în noi. Ea este un grup de obișnuințe organice.”

Alte două sculpturi vizibile în galerie, cu aer decorativ, aparțin artistului George Bilan. Lucrările sale în marmură se învârt în sfera mitologiei. Barocul ca normă a creațiilor sale relaționează cu ideea de uimire. Detaliile au rolul de a impresiona şi sunt menite să țină strâmtă atenția. Marmura ca piatră metamorfică devine sălașul unor stări vii – „Omul se naște din piatră„, spunea Bachelard în descrierile sale poetice despre cochilii. Excesul aferent barocului contrastează brutal cu minimalismul spațiului intim, conceput să fie ocolit de prezențele străine. Totuși, acest intrinsec exces al barocului poate deveni intimidant, deci un scut al intimității.

Contrastul cu celelalte abordări artistice este vizibil şi în cazul fotografiilor cuplului Livia Mărculescu şi Cristian Macovei, care comută privirea spre spațiul exterior locuințelor private, aducându-ne în natură. Privită ca un bun care ne aparține tuturor, natura devine o prelungire a afectivității. Imaginile poetice ale reveriei se găsesc adesea în natura ademenitoare, prin atracțiile ei: apusul de soare, întunecimea străzilor neutralizată de felinare, goliciunea crengilor de copac. Departe de spațiul domestic, natura îndeplinește unul dintre principiile bachelardiene: „Toate spațiile de intimitate sunt marcate de atracție.”

Complementaritatea dintre lucrări, dar şi contrazicerile care apar firesc, rotunjesc viziunea filosofului Bachelard, așa cum se construiește aceasta în Poetica spațiului. Un al treilea spațiu devine posibil în sensul propus de sociologul Edward W. Soja. Conceptul (third space) a fost teoretizat în perioada postcolonială de către Homi K. Bhabha şi desemnează un spațiu ambiguu care se dezvoltă astfel ca urmare a interacțiunii dintre două culturi, mai precis dintre colonizator şi cel colonizat. Ideea a mers dincolo de perspectiva postcolonială în argumentele lui E. W. Soja, acesta din urmă susținând că al treilea spațiu este un loc în care realitatea, percepția obiectivă și imaginarul se împletesc, ducând la o trăire propriu-zisă a spațiului. Pe larg, conceptul definește acele spații care fac posibilă relaționarea, rezonanța şi conexiunea dintre indivizi. Prin această expoziție, galeria Simeza îşi propune să însemne un al treilea spațiu, lăsând loc liber privitorului să contribuie la grila de interpretare a lucrărilor artistice.

În total, galeria găzduiește lucrările artiștilor Alexandru Gavrilescu, Gențiana Bota, Ștefan Crișan, luliana Ghiță, Cristina Joia, Alexandru Papuc, Brândușa Bontea, Radu Florea, Irina Florescu, Sanda Buțiu, Artur Bota, Boti Boti, George Bilan, Livia Mărculescu şi Cristian Macovei. Expoziția „Spații complementare” poate fi vizitată până pe 30 septembrie, de luni până vineri, între orele 11:00 şi 18:00.