„András Kállai pune în relief conflictele omului comunitar. Figurativismul lui mitic și emblematic urmărește nuanțele conținutului de la înfățișarea realistă prin formarea mozaicală a structurilor dinamice și fragmentate. Concepția asta se simte și pe operele lui plastice. Combinațiile formale ale acestora se mulează pe conținuturile invocate și din această cauză stilul lui nu e fix, rigid. Dezleagă reprezentarea figurală statică prin sistemul jucăuș al elementelor dinăuntrul suprafețelor corpului. Structura constructivistă și gestul expresiv se unesc organic în lucrările lui. El asigură o radiere interioară operelor lui prin constrastele complementare și vioaie a culorilor. Aproape că își secționează figurile sale folosind un fundal pictat în culori intensive. Astfel, caracterul dramatic al tablourilor se accentuează și ele capătă o atmosferă simbolică.

În colecția lui pe care a intitulat-o Păstrătorii înfățișează personajele unor culturi dispărute sau pe cale de dispariție. Încrîncenarea indienilor care trăiesc într-o rezervație arată posibilitatea păstrării unei fome de viață în pofida restrîngerilor. Încrîncenarea aceasta păstrătoare de tradiții capătă un accent pozitiv deoarece panteismul credințelor străvechi e mai mult decît respectul față de natură. Diferența și asemănarea sistemelor de simboluri în arta veche reflectă o imagine a realității mai profundă decît cea din zilele de azi, animismul și totemismul sunt de fapt o conduită poetică iar călătoria în adîncuri, purificarea și renașterea sunt părțile acesteia. Reinterpretarea trecutului, privirea în valurile vremii nu înseamnă vreo nostalgie desuetă ci explorarea identității eliberatoare. De fapt diferența este bogăția nuanțelor aceluiași întreg care este o relaționare izvorîtă din acceptarea reciprocă. Acceptarea prin constrîngere este nimic altceva decît zăgazul implinirii transculturale.

Figurile de pe tablouri, oameni și animale se apără reciproc, se păzesc unii pe alții. Rolul animalelor antropomorfizate este partea credinței străvechi, un totemism și un animism din bătrîni – lărgirea relației dintre suflet și spirit. Comunitatea se încheagă ca un cuib, se apără împotriva excluderii și încolăcindu-se devine o forță apărătoare și păstrătoare în același timp. Empatia și compasiunea relevă frumusețea jertfei în situații de criză. Figurile închistate dintr-o bucată arată siguranța și stabilitatea. Tragicul și dramaticul face parte din exprimarea arhaică, esența oricărei arte mitice fiind trăirea catharsisului prin luptă. Aceasta reprezintă o simbioză în care comunitățile vii nu se structurează într-o ordine ierarhică și pot crea o uniune, o unitate ca niște lianturi.

În operele lui Kállai apare metafora șamanului care existase în fiecare cultură veche într-o formă sau cealaltă. Viziunea și reveria nu sunt plăceri egoiste ci coborîri în infern și relaționări cu divinul, redobîndirea echilibrului lumii și reclădirea noastră și a comunității. Boala lumii și agonia ei sunt doar superficial privite traumele individului, ele vestesc de fapt sfîrșitul vieții comune și deci nu există ieșire individuală. Autolichidarea ne pare doar ca stranietate ascunsă și inexplicabilă deși exterminarea naturii înseamă de fapt exterminarea noastră.

Esența artei lui András Kállai este oprirea distrugerii existenței, regăsirea echilibrului lumii, vindecarea ei printr-o modalitate sau alta, ceea ce înseamnă redobîndirea rolului real al artei. Trezirea formei străvechi nu e amintire ci activizarea unor energii existente în trecutul și prezentul comun. Să ne regăsim în așa fel încît să creăm ceva nou, adică să continuăm trecutul nostru organic. Să ne regăsim izvoarele și astfel putem să găsim locul nostru și a Celuilalt pentru că sarcina căutării Ființei este o sarcină pentru noi toți.”

Traducere Demény Péter