TOP

Expoziția lui Kincső Bede de la Galeria Új Kriterion 

„Ne înconjoară lucruri care ne definesc: suntem de ceea ce ne rușinăm deopotrivă la nivel personal și comunitar. Sunt lucruri ca întrerupătorul din casa bunicilor care a fost atins de cel puțin trei generații, viața lui a fost mai bogată în experiențe decât cea a fiecărui individ în parte deoarece nimeni nu l-a curățat temeinic, să înceapă o viață nouă. Lumea expusă aici ne roagă ea însăși să ne apropiem de ea, așa cum și Kincső Bede se apropie și de îndepărtează în același timp de ea însăși, de familia ei și de lumea ei, cea în care noi toți ne trăim viețile.

Expoziția ne arată fragmente dintr-un decor, dintr-o ambianță în care s-a născut generația fotografului. Este decorul în care țara noastră – dar mai de fapt o jumătate de continent – a fost adormită și în care toți au visat că sunt egali și liberi. În acest decor oamenii au învățat să tacă, să facă compromisuri, să se uite în cealaltă direcție, să se întrebe oare ce vor spune ceilalți.

Și după ce au dormit destul, s-au trezit, și-au ucis conducătorii și au început să lucreze la un spectacol nou, cu o distribuție nouă. Dar decorul vechi nimeni n-a avut chef să-l demonteze, așa că au jucat în continuare printre rechizitele vechi. Kincső Bede face poze despre acest decor, despre actorii vechi și noi – viața plaselor de nylon pline cu plase de nylon. Cușma din piele de miel, pantofii cu toc înalt, trofeele animalelor care sunt de fapt capete de animale moarte, portul popular pe care nimeni nu o să-l poarte din zestrea care miroase, capul păpușii, fețele de perne brodate și chilipirurile în număr infinit. În lumea asta s-a născut artista, pentru generația ei asta înseamnă „acasă”, obiectele lor le includ printre aceste obiecte, la asta se asortează când se îmbracă. Și sunt conștienți că toate astea nu sunt doar decor, deoarece asta e mirosul, sunetul și culoarea pe care le cunosc cel mai bine.

Dar noi unde ne putem regăsii în această expoziție? Noi suntem privirea intensă care se uită la ceva pe care nu vrea să observe, dar iubirea din noi nu ne lasă să trecem pe lângă aceste lucruri. Kincső Bede privește obiectele cu care nu ne simțim prea confortabil, și ne îndeamnă să le privim și noi. Adică cu obiectele cu care am creat o identitate turistică, dar cu care nu ne place să ne confruntăm și pe care le ascundem când vin oaspeți, cu obiectele după care simțim nostalgie dar care n-au dispărut niciodată, lucruri de care facem mișto și bășcălie dar de la care ni se strânge inima când rămânem singuri.

Lucrurile acestea ne iau de mână și ne conduc de la haosul strângerii obiectelor prin dezordinea aparentă la simțul adevărului profund. Este exact ca și senzația când căutăm în sertarul plin de toate celeun ac de siguranță și prindem în mod neîndemănatic ființa care suntem cu adevărat. Și acum suntem nepoții bunicilor noștri din Covasna. A bunicilor noștri care ne iubesc mai mult decât pe propriii lor copii. Suntem nepoții care își înmormântează bunicii, adică cei care suntem și departe, dar și într-o apropiere pe care n-o putem gestiona. Suntem nepoții confruntării, temerii și ai iertării. Suntem nepoții unei iubiri care a trecut, a pierderii iluziilor, a temei de moarte și ai alcoolismului.

Să privim deci în jur ca și cum am privi un întrerupător vechi folosit de la începutul secolului trecut de cel puțin trei generații, membrii familiei, oaspeții și necunoscuții, de parcă am privi un întrerupător de la o distanță suficient de mică ca să observăm amprentele de pe el. Fotografiiile acestea sunt urmele care sunt conform cuvintelor lui Jean-Luc Nancy „partea cea mai rezistentă” și care rămân poate pentru totdeauna.”

Kata Győrfi, poetă

Traducere de Péter Demény

 

Post a Comment