Puterea este determinanta centrală a proceselor complexe care stau la baza discursului despre tensiune și rivalitate, acel tip de putere despre care Michel Foucault enunța că are o dublă funcție, aparent antagonică, dar, în esență, identică și simultană: de a pedepsi și de a vindeca sau educa (𝐷𝑖𝑠𝑐𝑖𝑝𝑙𝑖𝑛𝑒 & 𝑃𝑢𝑛𝑖𝑠ℎ: 𝑇ℎ𝑒 𝐵𝑖𝑟𝑡ℎ 𝑜𝑓 𝑡ℎ𝑒 𝑃𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛, 1979). Chiar dacă, aparent, sportul/competiția și lumea artelor nu au prea multe în comun, în practică, sistemul capitalist construiește un sistem complex de relații de putere cu impact asupra tuturor domeniilor, bazat pe o distincție clară între elite și plebe, între succes și eșec.

Încă din antichitate, relația dintre artă și sport, este una inseparabilă. În încercarea de a găsi forma perfectă a corpului uman, artiștii fac apel la corpul atletic (fie că vorbim de corpul lui Sisif conturat în numeroasele încercări absurde – la care este condamnat de zei – de a împinge veșnic o stâncă uriașă, care o dată ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale și cazna era reluată sau de Discobolul lui Myron ș.a). Un alt factor important în această intersecție a domeniilor este funcția cea mai angajată atunci când intrăm în contact cu ele, și, anume, privirea.

Ce au toate jocurile în comun? Ar putea fi competiția? Sau faptul că oferă o sursă de divertisment? La începutul secolului trecut, filosoful austriac Ludwig Wittgenstein și-a pus această problemă și a analizat modul în care aspectul ludic, abordat estetic, este definit de limite incerte, deschide o posibilitate de dialog și de proiecție perspectivală a individului, în funcție de propriile sale experiențe și limitări.