Ion Pantilie, un nume marcant al picturii românești contemporane, s-a născut pe 27 martie 1945, la Pitești. Format la Universitatea Națională de Arte din București, sub îndrumarea profesorului Mihai Rusu, artistul și-a conturat un parcurs distinct în peisajul plastic autohton. Dincolo de creația sa picturală, Pantilie a avut și un rol activ în comunitatea artistică, conducând sucursala Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Pitești, între anii 1980 și 1990.

Expoziția „Pictură” a artistului Ion Pantilie s-a desfășurat între 1 și 30 martie și a avut loc la Galeria Simeza. Aici au putut fi admirate de către publicul larg lucrările ce reprezintă rezultatul căutărilor sale artistice din ultimii ani. 

Din punct de vedere compozițional, lucrările artistului au ca punct de plecare peisajul, multe dintre acestea având structura compozițională bazată pe forme orizontale chiar daca lucrarea respectivă nu este neapărat format landscape. 

Felul în care Ion Pantilie gândește și structurează spațiul, reprezintă dovada pornirii de la figurativ, acesta parcurgând etape spre esențializare, ajungând la o compoziție abstractă, car care își are bazele în figurativul unui peisaj calm. 

Opera lui Ion Pantilie se poate defini prin esențializarea formei – astfel artistul trece de la perceperea formei reale, la simplificare prin geometrizarea acesteia, ajungând în cele din urmă să obțină esențialul formei de la care a plecat. Aici, forma se complementează cu partea cromatică în sensul caracterul unei forme dure poate fi atenuat prin nuanțe lipsite de ascuțime – tonuri păstrate în game majore, desaturate, sau tonuri în gamă minoră, însă înconjurate de căldura celorlalte. Acestea enumerate  mai sus, transmit acea atmosferă care Ion Pantilie dorește să ajungă la public – ”O perspectivă de lumină, încerc să învălui privitorul cu o căldură spirituală calmă”. Această abordare trimite la sfera cromatică teoretizată de Philipp Otto Runge, unde culorile sunt organizate într-un sistem armonic, împărțit în două jumătăți: una dominată de tonalități întunecate, iar cealaltă de nuanțe deschise, rupte cu alb. Pantilie pare să se situeze tocmai în această jumătate luminoasă a sferei (rare fiind lucrările unde paleta cromatică este una închisă) acolo unde culorile capătă o anumită liniște și devin purtătoare ale unei lumini interioare, construind astfel o atmosferă diafană și echilibrată. Astfel utilizarea acestor tonalități pastelate, în multe dintre lucrări, poate fi aproape de conceptul de izofanie, variația dintre tonalitățile utilizate de artist fiind redusă. 

Pe de altă parte, ceea de transmite opera lui Ion Pantilie este instaurarea unei lipse de sonoritate, în sensul în care în momentul contemplării lucrărilor, tumultul înconjurător este redus prin această „căldură spirituală” pe care artistul o manifestă atunci când crează. Pe o scară imaginară a sunetelor asociate cu nuanțele, unde cele din urmă sunt asociate cu sunete mai grave, pictura lui Ion Pantilie poate fi asociată acordurilor înalte, inducând senzația de plutire. 

Pictura artistului se situează undeva la confluența conceptului de pictură propus de Joseph Albers și cel al lui Paul Klee, având totuși o nuanță distinctă. Deși ambele influențe sunt prezente, stilul său, mai romantic, se apropie mai mult de lirismul evocator al lui Klee decât de abordarea analitică și structurată a lui Albers. Tocmai această fuziune între rigoare și sensibilitate face ca suprafața picturală să capete o dimensiune imaterială, unde lumina, culoarea și forma coexistă, transformând fiecare lucrare într-o experiență vizuală ce oscilează între echilibru și emoție.