„Când linia de separare și diferențiere cade, fluiditatea plăcută care rezultă sau însoțește întreg procesul unei asemenea deconstrucții lichide, este inevitabil ambivalentă. Totul e ambivalent în seria de lucrări cu organe, arme, țesuturi și țesături pe care Magdalena Pelmuș o numește Fragile Anatomy. Frontierele și limitele între lucruri și realități cedează în favoarea a ceva indeterminat, polisemantic, indecis și nesigur, neprecizat și ambiguu. Armele/unelteîmbrăcate de artistă în plase de mărgele sângerii sau colorate – nu e nevoie să le vezi pe dedesubtul hainei lor decorative ca să simți cât de necizelate și dintr-o bucată sunt, cât ar putea fi de dure și neezitante în ceea ce au ele de făcut, dacă ar fi lăsate să o facă.

Dar așa, perfect camuflate și glossy ca niște de broderii de lux, sunt întoarse împotriva lor. Violența devine delicatețe, forța și cruzimea implicite sunt mitigate prin grație și finețe, la belle ouvrage pune la pământ bruta, monstruosul devine gingaș și niște obiecte utilitare care pot invoca mutilarea, suferința și moartea devin, de sub micile mărgele,elemente din alegoriaprințesei care îmblânzește balaurul.Ceea ce e ieftin – corpul, țesuturile vitale, viața, sângele ca realități comune, base – se asociază cu o delicatețe rafinată și scumpă, ca și cum armele și organele anatomice ar compune împreună un concert suprarealist camp și uncanny, un pic goth și un strop horror, în care stricta biologie e prezentată ca o tulburătoare bijuterie, flancată deniște unelte sumbre transfigurate la rândul lor în accesorii somptuoase.

​Neuniforme și imperfecte, neliniștitor și derutant de stins-sclipitoare și (a)lunecoase,obiectele oximoronice ale Magdalenei Pelmuș continuă imperturbabil și perfect coerent ce se întâmplă în pictura și performance-urile ei filmate. Subversively stitched (Rozsika Parker) și sloppy-crafted (Elaine Cheasley Paterson),aceste obiecteauto-contradictorii urmează mai curând un spirit untrue-to-material, sfidându-și propria coerență internă (niște arme pot fi ”plăcute”/niște membraneorganice pot fi ”prețioase”) și neîntârziind să incite la frică și atracție, atingere și disociere, fascinație și aversiune în același timp. Nu știi exact dacă, prin analogia pe care se bazează între suprafață și țesătură, țesut anatomic și urzeală textilă, ce vezi e mai multvital sau mai mult cadaveric prin implicație. Firul și mărgelele sunt instrumente și mediipentru o aceeași ambiguizare semantică și afectivă cu aer teatral, queer, deviant, cu care artista se jucase deja aducând în scenă accesorii lucioase, pete de sânge, fundaluri aurii, lacrimi, voaluri albe și negre – toate vulgare și fastuoase deopotrivă, în proiectele și seriile ei de lucrări anterioare.

Sângele metaforizează corpul ca o rană, iar ”fragila anatomie”a inimilor și uterelor desprinse de întregul corpului, fie și glamorousși shinny cum sunt ele prin ”membranele” de mărgele roșii, induc impresiade infirmitate și desfigurare. Prezent sau absent, sângele generic marchează,din interiorul lor,pragurile biologice ale corpurilor feminine, purtândo încărcătură mai maredecât celelalte ”umori” corporale fiindcă unește două criterii de diferențiere cruciale într-o singură realitate: pe de o parte, diferențierea între genuri și pe de alta, între viață și moartepur și simplu (și corpul femeii și corpul rănit sângerează). Bodily fluid și bodily wastetotodată, în Fragile Anatomysângele maternal curge și învelește armele paterne, în același sens în careanatomiile corporale feminizate și artefactele forței și ale puterii masculinizate alimentează mai departe, dacă mai era nevoie, aceeași dinamică de contrarii care se adulmecă reciproc, se resping, se atrag și se împletesc: fuziunea cu separarea, plăcerea cu frica și rușinea, comuniunea și apartenența cu ierarhia și dominarea.

Sângele cel roșu, vechi prieten în practica artistei, nu-și ratează nici aici forța de expresie, transmițând fără inhibiții impactul sigural unei culori primordiale mai degrabă conotată negativ istoric și cultural, ca pericol și avertisment, păcat și pedeapsă. Culoare a vieții și a puterii, ea pigmenteazăsângele drept vehicolși sediu ancestral al sufletului (cum evăzută și inima) și al sacrificiului, fertil și letal. Atașate uneori măștilor punk sub care se dedublează artista în video-performance-urile ei, arme arhaice miniaturizate la scara unor benigne cuțite de plastic comunicădublul mesaj paradoxal al expoziției de față, pe care referința istorică îlpoate confirmaimediat dacă o citești în cheie de gen. Cuțite și alte unelte/arme și obiecte ”grele” și fatale au stat și stau mereu în viața curentă nu doar la îndemâna și dispoziția bărbaților, și totuși valența lor civilizatorie, de obiecte legate de grijă, hrană și perpetuarea vieții și a iubirii protectoare, ramâne eclipsată de aura lor mortuară. Uităm mereu că puterea este plurală și relativă. De aceea e atât de reconfortant să simți cum, într-adevăr fragile fizic, armele și anatomiile poleite ale Magdalenei Pelmuș, cu sângele de mărgele șiroind pe ele, nu vor să fie un strigăt violent de luptă, ci un instantaneu al tandreții.”

Adriana Oprea,curator

Foto © Magdalena Pelmuș, Bogdan Pelmuș