Leviatanul este adesea o întruchipare a haosului. El încapsulează lumea materială, fiind de data aceasta o alegorie despre o construcție hibridă, dincolo de om, ce se profilează în spații de nelocuit. O lume ce îmbrățișează multiplicitățile cunoașterii și ale ființei, explorând și mapând conexiunile dintre uman și non-uman, dintre organic și anorganic, creând o atmosferă care este literal și metaforic neliniștitoare.

Mai multe generații ce respiră printr-o imagine poetică și imprevizibilă – un fel de sinteză fluidă de idei și aluzii care își găsesc scopul final în „dizolvarea” prezenței umane. Un proiect ce ne poate spune ceva profund și visceral despre relațiile dintre oameni și habitatul acestora, natură, non-uman și mai mult decât uman, despre un prezent în care progresul și regresul se întâlnesc. Un colaj fluid de imagini și obiecte sculpturale integrate care explorează și exprimă plastic deconstrucția condiției umane.

8 artiști (Lorena Buta, Anastasia Calinovici, Traian Cherecheș, Ioana Ciuciulică, Radu Pandele, Beniamin Popescu, Teodora Rotaru și Mara Verhoogt) ne arată că există frumusețe în întuneric – acolo unde corpul, vector al dorințelor noastre și a tot ce determina înscrierea noastră în lume este abandonat – ajutându-ne să reflectăm la fragilitatea speciei, la specificitatea condiției umane, la acea continuă transformare ce urmează trasee imaginare spre o altă lume.

Astfel, în cazul Lorenei Buta, apare fenomenul depersonalizării cu ajutorul căruia eul privește detașat experiența senzorială. Individul însingurat și deconectat emoțional de sine și de mediu, reexaminează realitatea, marcând terenuri de apartenență și excludere. Corpul devine astfel câmpul de luptă, centrul tuturor dezbaterilor, iar individul o rotiță depersonalizată a mașinăriei sociale.

Anastasia Calinovici sparge granițele perceptuale printr-o formă de „perspectivism interspecie”. Antropocenul devine imaginea unui univers fără limite fixe ce modelează experiența vizuală, dezvăluind în același timp că omenirea are multe de învățat despre locul omului în lume. Anticiparea neantului prin trecerea în neființă dă naștere unui sentiment de angoasă la gândul abandonării umanității. Devotamentul față de viața redă insă sensurile adânci ale lumii în plan estetic, creând un efect vizual straniu ce devine un liant între două stări diferite de existență.

Nechibzuit să întărâte Leviatanul este și Traian Cherecheș ale carui compozitii sunt marcate de această reconvertire a sfârșitului într-un nou început. El caută un sens prin demersul său plastic, refuzând catastrofismul ambiant și animând materiale organice și anorganice în obiecte hibride și meta-structuri, restabilind astfel unitatea dintre materie, societate și spirit printr-un demers plastic apropiat de realismul speculativ din filosofie.

În cazul Ioanei Ciuciulică, corpul devine un instrument, o interfață între individ și lumea exterioară, primind, stocând, gestionând informații, hărți biologice, devenind astfel o prelungire a eului auctorial, angajându-se cu lumea prin „lucruri”.

Radu Pandele aduce în spațiul galeriei un soi de heterotopie prin compozițiile sale ce reflectă o antiteză de tipul am fost-sunt, trecut-viitor, articulând și dezarticulând două lumi diferite, una ce vine din spațiul familiarității și o alta avangardistă pe al cărei palier reminiscența trecutului este acaparată, reafirmată, remodelată estetic. E un soi

de poezie intimă ce integrează punctele de tranziție între amintirile rămase în sertar până acum și împrietenirea cu un nou început ce dezarticulează naturalul și încearcă o dezertare spre un real mai dezinhibat. Fructele improbabile ale unui copac mort sunt relicvele unei lumi tulburate, ce poartă conținuturi afective din trecut. Ele gravitează în spațiul compozițional, sunt invazive, își sfidează condiția și construiesc o ficțiune autobiografică contopind confesiune și imaginar simultan.

Un alt artist ce încorporează pictura sculpturală în practica lui făcând apel adesea la materiale brute dar cu o mare forță expresivă este Beniamin Popescu. Având un caracter vădit experimental – atât prin materialele utilizate: metal, beton armat cât și prin formele propuse (compoziții tridimensionale ce amintesc de siturile arheologice)- lucrările lui aduc în discuție ca formă de existență această punte între trecut și prezent: ruina. Asociată adesea cu ideea de dezmembrare, dezintegrare a elementelor fizice, aceasta este o altă prezență absentă ce reordonează spațiul zilelor noastre, un spațiu de tranziție, la intersecția dintre cultură și natură; un obiect arhitectural care denotă materialitate și transcendență, oferind coerență haosului, reconstruind firul roșu și relația omului cu locul și timpul.

Teodora Rotaru se folosește de corp încercând să deslușească sensurile pe care acesta și le-a însușit în experiența lui materială, de la aspectele identitare până la incursiunea lui în miturile și arhetipurile colective. Astfel, acest mare organism – fundamentul oricărei creații umane devine punctul zero dintre sentimentul intim și manifestările sociale, de la mecanicizarea modernă, până la ritualurile ancestrale și dezînsuflețirea și despiritualizarea acestuia.

Reunind printr-o poartă de intrare între uman și non uman vietăți târâtoare cu tulpini și membre interminabile, Mara Verhoogt creează un spațiu lipsit de granițe în care opoziția binară dintre subiect și obiect se dizolvă. Acest dialog între ceramică și textil urmărește o abordare postumanistă care însă nu pune capăt individului ci îi prelungește mandatul printr-un fel de altoire ce sifdează regulile geneticii și structurile rigide de indentitate.

Astfel, în fața unei realități absurde, bazate pe o cauzalitate explicabilă prin fenomene haotice, răstignirea gândirii și revolta prin imaginație ajută artiștii să navigheze între haos și ordine, să cucereasta monstrul biblic, monstrul din suflet, închis în cușca societății. Până la urmă, “ca să stai la masă cu diavolul ai nevoie de o lingură cu coadă lungă” iar cei 8 artiști, prin abordări multidisciplinare și în registre diferite, înfruntă acest fatalism prin arhetipuri primordiale, printr-o repoziționare a omului și printr-o experiență comună ce asigură un loc pre-ocupat și inteligent artei în lumea contemporană. Practica lor artistică se bazează mai degrabă pe relații decât pe obiecte și pe o viziune materialistă a contingenței. Ființa devine astfel doar un element dintr-o rețea extinsă, iar arta o coliziune extraordinară de genuri (pictură, video, ceramică, artă textilă, fotografie, sculptură), o antropologie ce conectează oamenii și non-oamenii, experimentând senzorialul în detrimentul narativului sau raționalului.

Curator : Cristina Chirilă