TOP

Suzana Dan: “Simt că trăiesc tot mai puțin”

Câini… Mulți câini. Pe alocuri decapitați. Organe… Multe organe. Pe alocuri secționate. Cărnuri expuse. Lucruri care ard. Lucrările tale ar trebui să aibă disclaimer ca la jurnalele de știri: “Vă avertizăm că urmează imagini cu puternic impact emoțional”. De unde predilecția asta?

Prin comparație cu realitatea înconjurătoare, parol de nu-mi par toate imaginile astea pe care le fac niște replici palide. Asta nu înseamnă că am un plan să îi fac concurență, totuși acum douăzeci de ani am plâns când am văzut “Mondo Cane” și îmi place să îmi imaginez despre mine că am rămas o sensibilă la frumos și că nu am îngropat cu totul categoria estetică “drăguțel’, pentru care am muncit atâția ani. Totuși îmi place în continuare cum îmi făcea cineva acum ceva timp caracterizarea, să “dau cu pictura de toți pereții”. Și, dacă adevărul din viața asta a noastră cotidiană ne deranjează când îl vedem într-o pictură, dar ne lasă total indiferenți, dacă ne împiedicăm de el pe stradă… niciun disclaimer nu ne va salva vreodată de flăcările unui iad moral. Eu am ales să reacționez peste disclaimer la știrile cu disclaimer. Este treaba fiecăruia cât de departe este dispus să înțeleagă ceva din povestea asta.

Când ai pornit pe drumul picturii, unde îți propuseseși s-ajungi? Ce s-a petrecut pe drum, la ce-ai renunțat și ce-ai primit în plus?

Fix la începutul acestei săptămâni le povesteam unor studenți că, atunci când mă apropiam de finalizarea studiilor, abia așteptam să văd ce o să urmeze. Nu aveam niciun fel de stres că vai, neantul și necunoscutul, deși șansele mele erau undeva aproape nule, legat de o carieră artistică bla bla bla. Și, ca să fie totul perfect, mai aveam în plus și tupeul să declar că noi, ăștia de la Arte, nu suntem decât niște muritori de foame cu înaltă calificare. Deci cu un asemenea background trăsnind de inconștiență și optimism nu mi-am propus nimic niciodată. Mai târziu am citit undeva că ce tare e cu the joy of serendipity și mi-am spus “Mamă, Suzi, ce tare ești, cu serendipitatea asta te-ai dat în bărci de când ești tu pe planeta asta”. Și asta a fost. Nu am programat nimic, lucruri au apărut și au dispărut, oameni au apărut și au dispărut, situații și oportunități au apărut și au dispărut. De unele dintre toate astea am profitat și le voi fi veșnic recunoscătoare, pe lângă unele am trecut prostește și poate am ratat ACEA oportunitate, lucru sau om uite-așa. Sau nu. Ce știu este că am primit cât am dat și că, dacă am renunțat la ceva, ardeleanca conservatoare din mine a renunțat greu. Și dacă a fost să fie, sigur a fost decizia corectă și necesară. Tu m-ai întrebat despre drumul picturii și eu ți-am răspuns despre drumul vieții. Nu este accidental răspunsul meu, fără să mă dau grande, cred că faza cu pictura în viața mea este însăși pictura. Și nu este deloc întâmplător că în ultimii ani am pictat tot mai rar, fiindcă și de trăit simt că trăiesc tot mai puțin.

Profanii cred că voi, creatorii, munciți când și dacă aveți chef, în vreme ce oamenii din branșă știu că, de multe ori, un pictor petrece, zilnic, în atelier mai mult timp decât un corporatist la birou. Ce fel de artist ești? Ai o rutină, respecți un program strict, îți permiți să „chiulești”? 

Sunt forme de workaholiceală diferite: munca dementă și aia care de fapt îți umple toată viața. În prima, încărcarea este foarte mare și simți că ești forjat precum o mașină într-o fabrică, în a doua munca asta creativă nu se oprește niciodată, deci chiar nu are niciun fel de relevanță câte ore pontezi în atelier. Un profesor ne spunea cândva să ne ferim ca dracu’ de tămâie de stat în atelier aiurea-n tramvai. Poate avea dreptate, poate nu.

Eu una, dacă chiulesc de la munca de artist, chiulesc ca să muncesc în viața mea nr. 2 sau în viața mea nr. 3. Și da, mi-am propus în fiecare an că o să devin mama organizării, că 3 ore pe zi fac aia și 3 ore pe zi fac aia. Măcar am încercat. Tot cu haosul îi dau înainte.

Nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Nici măcar în cea mai bună dintre țări… Care e cea mai mare dezamăgire a ta, ca artist din România zilelor noastre?

Sunt supărată pe mine, în primul rând. Cred că puteam să fi făcut mai bine ce am făcut, nu doar pentru mine ca artist, ci și pentru colegii mei, cu toate cele în care m-am băgat. Chiar cred că am avut niște idei bune și pentru comunitatea artistică și pentru orașul ăsta, dar, din păcate, nu am avut absolut nicio șansă să le cresc și să le continui. Dar poate că așa trebuia să fie, deci mergem mai departe.

Indiferent de epocă, arta a avut parte de teme privite cu reticență și chiar de interdicții. De unde vin tabuurile de modă nouă? (Mie mi se pare că political correctness-ul e noua pudibonderie…)

Pierre Francastel a definit cât se poate de frumos felul în care transformările sociale modifică spațiul plastic și tind să fiu total de acord cu această afirmație. Faptul că arta este, de fapt, terenul restrâns unde se ciocnesc toate viziunile, ideile și doctrinele umanității o și face să aibă în interiorul ei atât de multe controverse. Și, dacă mai adăugăm și factorul economic, am obținut un giugiuc de bombă bătută în diamante.

Tabuurile de modă nouă despre care mă întrebai cred că provin din loop-ul istoric în care ne aflăm și încăpățânarea cu care refuzăm să învățăm din greșelile trecutului. Ele sunt baza grăsuță a naționalismului și a political correctness-ului cu care ne distrăm în acest glorios început de secol.

Ai avut vreodată în minte o lucrare pe care n-ai găsit curajul s-o faci, a funcționat vreodată autocenzura?

Încă nu. Sper să fiu conștientă că, dacă ajung în punctul ăla, ar fi cazul să mă apuc de tricotat botoșei.

 

Post a Comment