Foto: „Maternitate”, sculptura lui Virgil Scripcariu din Iași. Foto: Diana Iabrașu

Proiectul Muzeului-Școală de la Piscu s-a materializat în 2020, în timpul unor vremuri dificile. Cât de greu a fost acest demers în pandemie și care sunt planurile imediate pentru noul muzeu?

Anul 2020 a fost dedicat în întregime construcției muzeului. Într-un fel, izolarea generată de carantină a ajutat proiectul, ne-am văzut de treabă eficient, zi de zi. De la începutul verii, până toamna târziu, la sfârșit de săptămână, voluntari dornici de o experiență de grup, s-au alăturat proiectului. Planul nostru de la început a fost de a crea un cadru care să vorbească despre memoria culturala a comunității din Piscu, dar și de a aduce proiecte artistice contemporane. Prezența unui spațiu la etajul constructiei dedicată expozițiilor temporare, ne face să credem că muzeul ar putea fi o atracție constantă. Debutul în acest spațiu este realizat de fotograful britanic Barry Lewis, cu o expoziție de fotografie realizată în Romania , în prima jumătate a anului 1990. Fotograful a inmortalizat artiști plastici importanți, în atelierele lor.

Școala de la Piscu își atinge scopul cu fiecare om care vizitează locul și îi redescoperă tradițiile. Ce a însemnat acest proiect pentru comunitatea din Piscu? Care a fost feedback-ul locuitorilor satului, având în vedere atenția pe care a primit-o localitatea lor?

Reacțiile comunității sunt în mare parte bune, dar sunt și voci care afirmă că ”am furat brandul satului”. Pare o glumă, dar nu este.

Anul 2020 a fost dedicat construirii și consolidării proiectului Muzeului din Piscu. Va aduce anul 2021, poate, noi expoziții de sculptură sau proiecte pentru publicul din țară?

Pentru 2021 ne dorim finalizarea amenajării curții, aducerea unei importante colecții de ceramică, pentru o expoziție temporară, realizarea unor școli de vară cu artiști ceramiști invitați și mai vedem ce alte surprize ne mai rezerva incertitudinile pandemiei.

O parte din creațiile dvs. se află la București, Timișoara, din anul 2019 la Iași, iar sute de oameni trec în fiecare zi pe lângă aceste monumente publice, bucurându-se de ele. Ce alte proiecte de acest tip mai pregătiți? Credeți că importanța monumentelor publice va crește, în condițiile în care accesul oamenilor la artă a fost limitat din cauza pandemiei?

Spațiul public în Romania este, în cele mai multe cazuri, un maidan, deci nu cred că cineva sesizează lipsa artei de autor, rareori te poți bucura de reușita unui proiect dedicat spațiului public. Pur și simplu lipsește această preocupare în mod natural sau este abordată greșit. Ca un element de curiozitate, din cele cinci lucrări pe care le am în spațiul public, trei sunt finanțate din bani privați. Asta înseamnă că de fapt există în comunitate oameni interesați și dornici să contribuie la o imagine mai bună a spațiului public. Și pe alocuri reușesc să aducă oaze de spațiu mai calitativ. Pentru 2021 am niște angajamente în zona privată și îmi doresc să așez câteva sculpturi în curtea muzeului de la Piscu.

Recent, în lumea artei au circulat știri despre disputa legală dintre sculptorul Ioan Boblorea și Administrația Monumentelor și patrimoniului Artistic din cadrul Primăriei Generale a Capitalei, care a depus o plângere la adresa artistului. Se estimează un prejudiciu de o valoare importantă, iar AMP pretinde că monumetele produse de sculptorul Bolborea nu sunt din bronz cum fusesera contractate, ci din alamă. Ioan Bolborea se apără susținând că a folosit un amestec de bronz și alamă din rațiuni artistice. Sunt alte voci care susțin că nu se mai fac monumente în totalitate din bronz în România din cauza costurilor prea mari si dificultăților tehnice. Oare este atât de dificil să mai faci monumente în totalitate din bronz în ziua de astăzi? Executantul are mână liberă să schimbe compoziția unui monument din rațiuni artistice sau compoziția exactă și proporțiile trebuie stabilite prin contract și respectate până la execuție ? Care este părerea dvs de specialist?

Este clar că sunt două materiale cu compoziții diferite, chiar dacă materialul dominant este cuprul. In cazul lui Ioan Bolborea, poate a contat economia făcută alegând alama, (fiind cam cu 30% mai ieftina), dar sunt convins că argumentul alegerii este dat de diferența complexității la turnare. Alama este mai fluidă, mai putin pretențioasă la turnare. Apoi la asamblare, sudurile sunt mult mai ușor de făcut în alamă. Personalul de la turnătorie preferă întotdeauna alama. Un defect de turnare poate fi reparat mult mai ușor la alamă. Este adevărat că s-a împământenit de ceva vreme, ca o convenție, că din amândouă materiale rezultă lucrări considerate ”bronzuri”. De cele mai multe ori, sculpturile nu sunt plătite la prețul corect, mai ales în zona privată, si atunci artiștii folosesc fără reținere alama, în primul rând datorită ușurării procedurilor la turnare. Eu însumi am turnat la Piscu lucrări și în alamă și în bronz, și am trecut și prin experiența eșecului. Totuși, în cazul lui Ioan Bolborea, nu era o chestiune de buget, mă gândesc că ar fi putut turna în bronz, și poate că așa ar fi fost onorabil.

Care credeți că este cea mai mare problemă a majorității monumentelor făcute în ultimii 30 de ani în Romania? Că sunt lipsite de valoare estetică, că sunt prost executate, că sunt așezate ca nuca-n perete? 

Cred că problema cea mai mare, când ne referim la comandă publică, este apetența pentru triumfalism, personaje istorice grave, o anumită scorțoșenie, pe care nu o putem depăși. Lipsesc cel mai adesea sculpturile de compoziție de autor, care pot să surprindă, să provoace, să atragă prin ineditul temei propuse. Arta valoroasă lipsește din spațiul public, pentru că nu i s-a dat ocazia să fie primită pe această scenă. Și sunt convins că prezența acesteia ar da noimă unui oraș.

FOTOGRAFII DE ARHIVĂ:

1. Don Quijote, expunere la Palatul Mogoșoaia, în cadrul expoziției personale din 2019. Foto: Ostafi Photography

2. Fațada Muzeului-Atelier Școala de la Piscu, 2020. Foto: Ostafi Photography

3. Muzeu-Atelier Școala de la Piscu, expunerea dedicată memoriei comunității de olari din Piscu. Foto: Ostafi Photography

4. Arca lui Noe, în curtea Muzeului de Artă, Bruxelles, 2008