Între arhitectură și argilă, între ruine și forme noi, Ana Gurduza construiește o lume aparte. Artistă plastică originară din Republica Moldova și stabilită la București, ea aduce în atelierul său o privire dublă – cea a arhitectului format în restaurare, care știe să asculte timpul, și cea a creatorului care modelează ceramică, pictează în acuarelă și ulei, și gravează imagini cu răbdarea unui meșter de altădată. Cobaltul porțelanului, textura materialelor, memoria ancestrală a obiectelor – toate se întâlnesc în practica ei într-o căutare sinceră a frumosului invizibil. Atelierul Anei nu e un loc al răspunsurilor finite, ci unul al experimentului asumat, unde greșeala e un pas, nu un eșec, și unde fiecare piesă devine o poveste ce invită la atingere și la contemplație. Astăzi, o invităm să ne spună mai multe despre această poezie a materiei și a devenirii.Astăzi, Ana ne dezvăluie, în propriile cuvinte, poezia materiei și a devenirii.

Cum s-a deschis drumul tău spre experimentare și explorare prin trecerea de la ceramică la alte valențe estetice, precum pictura și grafica?

Pentru mine, nu a fost tocmai o trecere de la ceramică spre pictură și grafică, ci mai degrabă o întoarcere. Desenul și pictura au fost primele mele limbi; înainte de a ști bine ce vreau să fac în viață, știam că mă pot așeza în lume printr-o linie, o culoare și imagine. Au urmat însă ani în care m-am îndepărtat de pictură, fără să o părăsesc cu adevărat. Era acolo, ca un loc din mine pe care nu mai îndrăzneam să-l vizitez.

Ceramica a venit ca o formă de reîmprietenire cu mâinile. M-a învățat că o idee nu trebuie doar imaginată, ci și purtată prin timp, prin uscare, prin greșeală și foc. Pământul nu îți permite să rămâi numai în capul tău. Te îndeamnă la prezență, atenție, ritm, la ceea ce materia acceptă sau refuză.

De acolo au început să se întâlnească, mai firesc, toate mediile. În pictură găsesc spațiul, tăcerea și adâncimea culorii. În grafică, concentrarea: posibilitatea de a spune mult cu o singură linie. În ceramică, corpul formei, partea ei tactilă, aceea pe care o poți ține în palmă. Nu le simt ca pe teritorii separate, ci ca pe dialecte ale aceleiași nevoi de a povesti.

Uneori o idee cere să fie desenată, pentru că are nevoie de aer. Alteori cere lut, fiindcă trebuie să aibă umbră, greutate și piele. Iar uneori devine pictură, pentru că numai culoarea poate ține în ea o anumită stare. Experimentul, pentru mine, nu înseamnă să schimb mediul pentru noutate, ci să găsesc forma cea mai sinceră prin care o întrebare poate deveni vizibilă.

În ce fel s-a împletit practica meseriei de arhitect restaurator cu dragostea ta pentru istorie, ruine și poezia trecutului?

Restaurarea m-a învățat să privesc timpul altfel. Într-o clădire veche, într-un perete crăpat sau într-o urmă de zugrăveală, se văd straturi de viață, alegeri, mâini, locuiri, abandonuri și reveniri. O ruină este stratul poveștii initiale, stratul devastării și a potențialului ce îl poartă; este și despre ce a pierdut și despre ce a păstrat memoria.

Anii de practică alături de arhitectul Șerban Sturdza mi-au arătat că trecutul nu trebuie nici romantizat, nici pus sub sticlă. El caută citit cu atenție, ori restaurarea nu înseamnă să faci vechiul în nou, ci să investighezi ce merită dus mai departe, ce trebuie lăsat să respire și unde începe intervenția contemporană.

Transpus în obiect, mă interesează mai ales gândul, adică intenția din spatele unei forme: de ce a fost făcut acel obiect, ce nevoie umană a purtat, ce frică, ce bucurie, ce credință, ce grijă față de ceilalți, care îi este manirea într-un viitor îndepărtat?

În lucrările mele apar uneori ecouri de basm, de gospodărie, de ritual, de gesturi vechi. Pe acestea, caut să le trec prin prezent, prin propriile mele neliniști și întrebări. Poate că meșteșugul este, într-un fel, o restaurare imaginată: nu o aducere a obiectelor din trecut, ci o intenție de a clădi punțile fragile dintre noi și ceea ce am uitat să privim.

Cum folosești în arta ta primele principii din arhitectură, mai exact proporțiile, teoria culorilor, dezvoltarea de concepte și aspirația spre frumos?

Arhitectura mi-a oferit o gramatică pe care o port cu mine în orice mediu lucrez. Proporția, raportul dintre plin și gol, ritmul, lumina, umbra, greutatea unei forme într-un spațiu, toate acestea se află în mine și se raportează la un desen sau un basorelief.

Mă interesează cât spațiu respiră în jurul unui chip, cât de adâncă trebuie să fie o urmă, unde cade lumina, ce parte trebuie lăsată tăcută pentru ca restul să poată vorbi. Chiar și într-o piesă aparent simplă, proporția este cea care face diferența între ceva decorativ și ceva care se așază firesc în privire.

Teoria culorilor este, cred eu, mai puțin un set de reguli și mai mult o formă de atmosferă. Albastrul, de pildă, nu este doar o alegere cromatică. Este un spațiu interior: poate fi apă, depărtare, răcoare, memorie, uneori chiar rugăciune. Îmi place să-l folosesc în dialog cu albul, cu pământiul, cu urmele de mână, tocmai pentru că astfel culoarea nu devine stridentă, ci locuibilă.

Niciodată nu pornesc de la gândul că vreau să fac un obiect frumos. Așa nu face nici fotografia, nici muzica, filmul, sculptura și așa mai departe. Încep cu începutul, cu rădăcinile. ce înseamnă a locui, ce păstrează un vas, cum poate fi desenată grija, ce chip ar avea dorul sau legătura dintre doi oameni? Apoi caut imaginile, materia și formele prin care starea se relevă. Materia drept alfabet al sentimentelor, pe care eu, ca traducător îl transpun prin mine. Adică, puterea de a recunoaște că ce pot simți, este uman, drept care, se regăsește în fiecare om. Și acum, cum îl aduci afară, așa încât, un trecător să tresalte spunând, Simți ce simt eu, mă înțelegi om. De aceea mă las purtat de credința ta, care este și a mea.

Deții un atelier de ceramică și artă, numit Ars Ana, unde lucrezi alături de o echipă formată din Cristiana Munteanu, Lara Olariu și Irina Rohozhnykova Cum a luat naștere acest proiect și cum s-a închegat echipa din jurul lui?

Ars Ana nu a început cu un plan foarte limpede, ci ca nevoia de a face loc unui fel de viață. Îmi doream un spațiu în care pictura, ceramica, desenul, cartea și obiectul să nu fie obligate să se despartă unele de altele. Un atelier în care ideile să poată trece din hârtie în lut, din poveste în imagine, dintr-o schiță într-un obiect care ajunge, la un moment dat, în casa cuiva.

La început a fost foarte mic: multă încercare, experiment, unelte puține, camera mici ale chiriilor trecătoare, apoi cu vremea un cuptor mic și o dorință mare de a învăța. Atelierul a început să se așeze nu doar prin obiectele pe care le făceam, ci și prin oamenii care au intrat în el.

Cristiana, Lara, Irina au venit aproape în același timp, dar ca printr-o minune, însă prin nevoi concrete, întâlniri și încredere construită în timp. Este o echipă cu care mă mândresc, știu că fiecare din ele, mi-a fost adusă drept dar ceresc, căci nu este prima echipă, am cules și pierdut oameni, de aceea caut să apreciez bucuria de a avea o echipă înfloritoare. Toate au crescut după închegarea acestui nucleu de patru. Pentru mine, nu a fost niciodată important să adun oameni care doar execută sarcini, ci să se formeze un loc în care fiecare să poată aduce atenție, responsabilitate, creativitate, ochi și inițiativă. Suntem o echipă frumoasă spun eu, în care fiecare excelează în ce face.

O echipă de atelier se încheagă greu, pentru că lucrul cu mâna este intim. Fiecare gest poartă un ritm, o experiență, o relație diferită cu materia. Dar tocmai de aceea mi se pare frumos: ajungi să construiești o limbă comună, nu prin uniforme sau reguli strânse, ci prin repetiție, grijă și prin dorința de a nu lăsa un lucru neterminat.

Astăzi, Ars Ana este mai mult decât atelierul meu personal. Este un organism mic, viu, în care obiectele trec prin mai multe mâini și poartă o formă de ordine.

Cum s-a schimbat procesul tău artistic după formarea atelierului și cum s-a modificat dinamica ta de lucru de când experimentezi și creezi în acest spațiu, alături de echipă?

La început, aproape fiecare proiect începea și se termina în mâinile mele. Ideea, desenul, modelarea, arderea, ambalarea, comunicarea cu omul care urma să primească lucrarea, toate treceau printr-un singur corp. Avea ceva frumos, foarte direct, dar și o limită firească: nu puteai crește fără să te risipești.

Formarea atelierului a schimbat acest lucru. Nu în sensul că eu creez mai puțin, ci în sensul că am putut începe să protejez mai bine timpul de cercetare, de desen, de studiu și de construcție a unor proiecte mai mari. Am început să pot gândi nu doar de la o piesă la alta, ci în serii, colecții, cărți, colaborări, direcții care au nevoie de timp și de continuitate.

În același timp, lucrul alături de o echipă m-a obligat să traduc în cuvinte lucruri pe care înainte le făceam aproape instinctiv. Cum se pregătește o piesă, care este standardul de calitate, ce înseamnă un ambalaj frumos, de ce o anumită urmă de glazură este acceptabilă iar alta nu, unde se termină graba și începe neglijența.

A fost o lecție importantă: delegarea ca instrument de a face vizibilă grija din spatele unei decizii. Să poți spune nu doar „așa se face”, ci și „așa se face pentru că omul care va deschide acest pachet trebuie să simtă că obiectul a fost atinse de mâini în fiece etapă”.

Acum procesul este mai puțin solitar și mai apropiat de o coregrafie. O idee pornește din mine, dar trece prin discuții, liste, cuptor, ambalaj, fotografii, livrare și, uneori, se întoarce la mine schimbată. Iar asta este foarte viu. Atelierul nu mi-a luat libertatea de a crea, ci mi-a făcut loc să creez mai adânc.

Fiecare dintre voi vine cu ideile și personalitatea ei. Cum reușiți, după formarea atelierului, să vă păstrați libertatea de exprimare ca artiste, dar în același timp să scoateți pe piață obiecte care să aibă o identitate vizuală comună, sub brandul Ars Ana?

Nu cred că o identitate vizuală comună trebuie construită prin uniformizare. Nu îmi doresc ca Ars Ana să fie un loc în care toate mâinile devin aceeași mână. Mi se pare că tocmai diferențele de ritm, de privire și de sensibilitate pot face un atelier mai viu.

Pentru mine, identitatea Ars Ana este mai degrabă un vocabular comun decât o rețetă fixă. Există câteva lucruri care nu se negociază: respectul față de material, atenția la calitate, grija pentru obiectul care pleacă spre om, claritatea unei imagini, povestea cu rădăcini puternice, o anumită liniște a formei, refuzul de a face lucruri doar pentru că se vând repede.

În interiorul acestui vocabular, fiecare poate avea locul ei. Cineva poate vedea mai bine o soluție tehnică. Altcineva poate avea o sensibilitate mai precisă pentru detaliu, pentru ordine, pentru pictură sau pentru ritmul unei serii. Libertatea nu dispare când există un cadru; uneori devine mai clară tocmai pentru că știm ce fel de lume construim împreună.

Încercăm să discutăm mult înainte ca o idee să devină obiect. Ne uităm la referințe, la prototipuri, la ce nu funcționează, la ce pare prea încărcat sau prea cuminte. Uneori păstrăm o soluție neașteptată tocmai fiindcă vine din privirea altcuiva și aduce atelierului un aer nou.

Ars Ana nu este, pentru mine, un logo aplicat peste lucruri diferite. Este o îmbrățișare de gesturi care se recunosc între ele. Fiecare stea are lumina ei, dar împreună alcătuiesc aceeași hartă.

Privind în perspectivă, care sunt orizonturile tale și încotro se îndreaptă parcursul atelierului Ars Ana? Ce planuri aveți, ce noutăți pregătiți și cum vezi evoluția voastră în viitorul apropiat?

Îmi doresc ca Ars Ana să crească nu doar prin număr de obiecte vândute, ci prin adâncime, claritate și capacitatea de a construi lucruri care rămân. Nu mă interesează o creștere grăbită, în care atelierul devine o mașină de produs fără să mai aibă timp să respire. Mă interesează o creștere trainică, în care fiecare pas face loc următorului, iar viața triumfă.

În perioada următoare lucrăm la consolidarea câtorva direcții care simt că ne reprezintă cu adevărat: obiectele ceramice simbolice, lucrările originale.

Drept țel ne-am propus să devenim atelier valabil international pentru că cred că avem acest potential. Anul acesta s-au legat câteva colaborări în această direcție cu echipa de la The Poster Club, Image Republic, Galerie Moldave Paris. Lucrăm să putem fi valoroase la o altă scară de așteptări. Îmi doresc ca atelierul să continue să se deschidă și către colaborări internaționale, către librării, spații de artă și oameni care înțeleg valoarea obiectului făcut cu atenție. În același timp, vreau să păstrăm aproape locul concret: atelierul din București, întâlnirile cu oamenii, praful de lut, mesele de lucru, zilele în care cineva intră și spune că un obiect i-a rămas în minte.

Pregătesc, de asemenea un proiect editorial, secret în acest moment, care mă bucură mult pentru că pornește din iubirea mea pentru tradiție și frumos adus în contemporan, dar cautând să deschidă un dialog mai larg, dincolo de granite.

Pe termen mai lung, visez la un loc mai amplu de învățare și lucru, un fel de hub de meșteșug și artă unde oamenii să poată cea, experimenta, greși și construi împreună. Mi-ar plăcea ca Ars Ana să devină nu doar un atelier care face obiecte, ci un loc care ajută manualitatea să rămână vie, contemporană și dorită.

Poate că acesta este orizontul cel mai important: să construim, încet, o lume în care lucrurile făcute cu mâna să nu fie privite ca relicve ale trecutului, ci ca forme foarte actuale de atenție, libertate și bucurie.