Opera lui Lucian Smău este un manifest dedicat portretului și siluetei feminine, transpuse în arhetipuri stilizate, grații și zeități. Sculptate în marmură albă, granit, piatră sau bronz, muzele sale dobândesc o noblețe atemporală. Laureat al Premiului Fundației „Marcel Guguianu” (1994) și al Premiului „Artis” pentru sculptură (1998, 2011), artistul are o bogată activitate expozițională în țară (Iași, București) și în străinătate (Germania).

Ați studiat la Iași cu profesorul Dan Covătaru. Cum s-a sedimentat această ucenicie în modul în care gândiți volumul și cum a evoluat tehnica dumneavoastră de la rigorile școlii către libertatea de acum?

Am studiat Artele Plastice, sculptura, la Universitatea de Arte „G.Enescu” din Iași, între anii 1990-1996. În ciuda vremurilor de atunci, în școala de artă ieșeană nu existau rigori sau limitări ale libertății de creație. Așa fiind, studiul la clasa profesorului Dan Covătaru doar mi-a șlefuit viziunea asupra volumelor, viziune care s-a manifestat pregnant, în interiorul meu creativ, încă din coplilarie.

Într-o perioadă în care arta contemporană mizează mult pe conceptual și instalație, dumneavoastră rămâneți fidel portretului și figurii umane. Ce valențe și ce resurse de expresie găsiți în antropomorfism pentru a-l păstra ca miză centrală?

Portretul și figura umană au fost preocupări ale lucrărilor mele, care revin constant în creația mea, intercalându-se cu diferite alte teme, fiind determinate de aplecarea pe care o am în observarea și analiza naturii umane, cu tot ce se transpune din interiorul acesteia.

Consider că este esențial pentru un artist să își mențină creațiile în parametri crezului său, fără a fi absolut necesară importarea elementelor exterioare dictate de curent, originalitatea și stilul propriu al fiecăruia fiind cele mai importante după părerea mea.

Personajele dumneavoastră – muze, grații, himere – par suspendate într-un timp mitic. Cum operați practic această trecere de la anatomia concretă la forma epurată, stilizată, care transformă modelul într-un simbol universal?

De cele mai multe ori, începutul și evoluția lucrărilor sunt dictate de forma materialului, peste care se suprapun stările și trăirile mele din acel moment.

Mi-am petrecut copilăria într-o zonă submontană, cu peisaje de poveste, în care himere ale pădurii, ale naturii, imaginate de mine, mă însoțeau în lungi peripluri, creându-mi adevărate evadări în lumi fantastice, de basm. De aici și personificarea personajelor create, transcenderea lor, aproape inconștient, în lumea mea de basm. Acest lucru se face prin imprimarea grațiosului, a  diafanului în forma brută a pietrei.

Apare frecvent în lucrările dumneavoastră motivul zeităților feminine care dialoghează cu păsările. Dincolo de componenta poetică, cum se justifică acest raport din punct de vedere plastic?

Da, într-o etapă apropiată de prezent apare frecvent asocierea figurativului uman cu elemente definitorii ale frumosului din natură – păsări, fluturi, frunze, flori – acestea fiind realizate din granit, marmură, bronz.

Armonia asocierii este dată de contrastul materialelor folosite: marmură-bronz, granit-marmură, granit-bronz, șlefuite până la esență, scopul urmărit fiind acela al invitării privitorului să simtă însuflețirea divină a naturii, de care mă simt profund legat.

Cum vă dictează materialul nașterea formei? În ce măsură noblețea marmurei sau rigiditatea granitului modifică ideea inițială din timpul lucrului?

Niciodată nu încep o lucrare cu o machetă sau schiță, ci port un dialog permanent cu piatra, lăsând vocea ei să dicteze rezultatul final. Așa se face că ideea inițială nu se mai modifică pe parcurs, de cele mai multe ori, rezultatul final fiind impus și de inflexibilitatea materialului folosit, care nu permite calea întoarcerii sau distorsionării ideii inițiale.

Dacă privim retrospectiv, de la primele distincții din anii ’90 până la expozițiile din țară și străinătate, cum s-a transformat percepția dumneavoastră asupra propriului parcurs sculptural?

Am pornit în parcursul meu artistic cu onoarea de a primi încă din timpul studenției Premiul Fundației „Marcel Guguianu” pentru sculptură, fiind selectat personal de maestru, ceea ce mi-a întărit atunci credința în faptul că am pornit pe drumul cel bun al destinului.

Faptul că de-a lungul timpului, fiecare lucrare și-a găsit loc într-o colecție privată sau muzeală mi-a confirmat permanent faptul că trebuie să continui ceea ce am început. Între debutul artistic și prezent, mi-am cristalizat stilul propriu, fără diferențieri majore între diferitele etape ale vârstei mele.

Menținând această fascinație pentru universul feminin, spre ce evoluează ultimele căutări din atelier? Asistăm la o simplificare și mai radicală a volumelor sau la o complexitate structurală nouă?

Îmi place să cred că mă voi îndrepta mai degrabă spre o complexitate structurală nouă, păstrând linia stilului propriu.

Pentru că ceea ce fac implică un efort fizic permanent, îmi doresc foarte tare să pot continua să modelez piatra ca și până acum, cu aceeași determinare și pasiune, crezând cu tărie că aceasta este menirea mea pe acest pământ, însuflețit de dorința de a lăsa  în urma mea reverberații ale crezului meu artistic, acela al creării frumosului în toate formele sale nelimitate.