Ciprian Ciobanu (n. 1999, Gorj) este un artist vizual stabilit în Timișoara, a cărui practică se desfășoară la intersecția dintre pictură, teorie și vizualitate contemporană. Lucrările sale investighează metamorfoza formei, explorând tensiunile dintre structuri geometrice — precum gridul — și elemente organice. Abordarea sa combină tehnici tradiționale cu influențe digitale, reflectând asupra modului în care imaginea se transformă prin diferite medii. În prezent, urmează un doctorat la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, îmbinând cercetarea teoretică cu o practică artistică experimentală.

În prezent, ești student la doctorat la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, cercetarea ta academică fiind dublată de o practică artistică autonomă, orientată spre experiment și reflecție vizuală. Care erau preocupările și conceptele pe care le abordai la licență, master, în relație apoi cu doctoratul? Ce rol are această etapă de studiu în practica ta artistică?

La început, totul e despre încercat, greșit și văzut ce iese. Pentru mine, licența și începutul masterului au fost fix perioada asta de joacă serioasă. Testam cum mă simt în pictură.

Pe atunci eram interesat mai mult de „cum fac” ceea ce fac. Felul în care imaginea se fixează pe suport. În paralel, făceam și experimente proprii, fără norme și reguli.

Acum, cu doctoratul, toate astea capătă sens. Ce părea haotic sau doar exercițiu atunci s-a transformat într-un mod clar și coerent de a lucra. Și cel mai tare e că acum combin gândirea teoretică cu practica.

Untitled tehnica mixta 60x60cm 2025

În practica ta, gridul devine atât un suport compozițional, cât și un instrument critic, capabil să medieze între ordinea rațională și fragilitatea lumii trăite. Care este povestea gridului în demersul tău artistic?

Relația mea cu gridul s-a conturat într-un moment în care mediul digital și programele de editare mi-au deschis un spațiu de gândire vizuală. Cum funcționează imaginea. Ce se întâmplă între mine, un scanner, o bucată de hârtie și o urmă. Acum lucrez într-o zonă de gesturi anonime, de urme care nu au intenție estetică, pe care le trec printr-un proces de mediere, scanare, multiplicare. Îmi place să le metabolizez ca pe niște substraturi mute. Anonime, în pasivitatea lor, dublate însă de un potențial latent.

Pe parcurs mi-am dat seama că ceea ce fac e mai degrabă un dialog între mine și aceste instrumente de mediere. Gridul a apărut natural în ecuație. Îl simt ca un fel de schelet invizibil al oricărei imagini. Îl numesc grid extins. Nu mai e doar despre linii sau module, ci despre orice sistem care normează vizualul: mostre, cataloage, ecrane, fișe tehnice, pe care le am în preajma mea zilnic. Mă interesează și tensiunea asta, cât lași mașina să lucreze și când intervii tu. Sunt atent la amprenta mecanică, la urmele pe care le lasă mașina, la toner sau la eroarea de aliniere. Cercetarea mea doctorală a venit firesc în tot acest traseu. E o formă de a pune ordine în propriul meu haos experimental, dar fără să-l anulez. În momentul de față, practica mea se construiește în jurul ideii de mediere, juxtapunere și grid extins.

Untitled tehnica mixta 100x70cm 2025

Lucrările tale au fost marcate de titluri puternice – b2b hyperbeat, clashing love and hate dichotomy, lossless, Welcome To My Island. Ce te inspiră în alegerea lor?

Momentul în care ajung la alegerea unui titlu pentru lucrările mele e unul dintre cele mai ciudate și, în același timp, fascinante pentru mine. E ultimul pas. E mai degrabă un moment de reflecție. Încerc să iau titlul ca felul meu de a pune pulsul vizual pe un suport, unde intervine și relația mea cu dimensiunea sonoră, care este adăugată în aceste „instrumente de mediere”. Eu nu pot să lucrez fără sunet, e parte din procesul meu. În atelier, piesa pe care o ascult nu e doar fundal, intră și în felul în care trăiesc și construiesc lucrarea. Ritmul, tensiunile, respirațiile din muzică se reflectă prin modul în care circulă ochiul pe lucrare. Și, când vine momentul să aleg un titlu, aceleași impulsuri sonore dau sens și cuvintelor.

În lucrările pe care le-ai propus la Diploma Show din 2023, ai exprimat emoțiile puternice generate de interacțiunea dintre muzică și elemente vizuale, sugerând tranziția lină de la sunet la formă și culoare. Ai asociat vreodată o melodie cu o operă de artă? Crezi că sunetul redat de muzică se continuă în arta vizuală?

Când am lucrat la b2b hyperbeat, ideea mi-a venit de la editorul de modă, Diana Vreeland, și fraza ei: „the eye has to travel”. Am început să mă gândesc la cum sunetul poate să dicteze acest „drum” al privirii. Cum ochiul sare, pulsează, se oprește, repetă. Dimensiunea sonoră nu-mi spunea exact ce să fac, dar era acolo, în fluxul lucrării, ca un fel de puls invizibil. Influența cum se mișcă ochiul, cum se așază formele, cum vibra energia compoziției, pe pânză sau când experimentam în spațiu cu sculpturile.

Pentru mine atunci, sunetul nu era doar o inspirație emoțională, era un fel de transfer structural: repetiția, variația, accentul din muzică au devenit repetiție, variație și accent vizual. În b2b hyperbeat, gridul funcționează ca ghid, lasă energia muzicală să circule fără să se piardă. Ochiul trebuie să călătorească, exact cum spunea Diana Vreeland.

În momentul în care lucram la tot ansamblul, mă aflam și într-o perioadă în care voiam să experimentez mai mult cu partea tridimensională. Așa că am luat gesturile și formele din pânză și le-am transpus în spațiu, prin sculpturi. Aici intervine o dimensiune suplimentară a lucrării: trecerea de la invizibil sau efemer la vizibil, din bidimensional în tridimensional. Energia ei dictează cum ocupă spațiul și cum se întâlnesc formele.

Și da, pot spune că am asociat o piesă clar cu lucrarea și că sunetul se continuă în arta vizuală, nu e doar o stare. Ritmul și structura ei sunt imprimate în cum am adus în dialog forma și culoarea pe pânză și în spațiu. Sunetul nu se termină când muzica se oprește. În b2b hyperbeat continuă în vizual și tridimensional, pulsează, se repetă, se suprapune și se transformă.

Untitled tehnica mixta 100x70cm 2025

Tehnicile pe care le folosești variază de la pictura pe pânză până la interpretări influențate de digital și de estetica rețelei, căutând să surprindă modul în care imaginea se transformă atunci când este filtrată prin diferite medii. Cum se transformă textura, profunzimea și materialitatea picturii atunci când aceasta este transpusă în format digital?

Când iau o pictură și mă joc cu dimensiunea ei în digital, nu e doar o copie. E o transpunere. Pigmentul devine pixeli și lumină. Textura se simte altfel, profunzimea se joacă cu ecranul și rezoluția. Gestul meu rămâne, dar devine o prezență mediată.

Ce mă fascinează e că fiecare trecere – pe ecran, print sau proiecție și chiar înapoi la suportul fizic – schimbă felul în care percep lucrarea. Realitatea nu mai e obiectivă; ceea ce rămâne e o realitate estetică, construită să provoace ochiul să trăiască pictura altfel. Nu caut fidelitatea realului. Caut să văd cum energia și gestul meu se transformă și se extind. Mai cred și că orice intervenție sau captură a realului, indiferent de mediu, modifică inevitabil felul în care ne raportăm la ceea ce vedem.

În procesul tău de creație, începi de obicei cu schițe digitale pe care le folosești ulterior ca punct de plecare. Schițele pot deveni o lucrare de sine stătătoare? Ai avut acea trăire în care schița era atât puternică, încât ea a devenit lucrarea de artă?

Da, absolut. Am prins de multe ori senzația aia despre care vorbești. Nu am niciodată un plan fix, nicio metodă strictă. Totul se desfășoară printr-un fel de ping-pong între idei la mine, reveniri și încercări. Termenul de „schiță” nu mă prinde deloc. Pentru mine, să treci de la schiță la lucrarea finală e la fel de anevoios ca atunci când aleg titlul unei lucrări. E o chestiune de sens.

Experimentul meu favorit e acest balans între digital și tactil. Unele lucrări le pornesc pe tabletă, pe ecran, și apoi extrag fragmente sau structuri pe care le duc pe pânză, hârtie sau alte suporturi. Alteori e invers: pornesc de la material, apoi scanez, transform digital, modific și readuc totul în spațiul fizic. E un circuit care rescrie mereu imaginea.

Dacă tot vorbim de „schiță”, eu prefer să-i zic exercițiu.

Opera ta a traversat limitele impuse de pictura clasică, lucrările tale fiind un pop art digital, cu o paleta cromatică bogată. Cum îți definești opera? 

Aș zice că ce fac stă undeva între pictură și imagine digitală. Între gestul meu material și ecoul lui. Mă prinde cel mai mult zona aia de tranziție. Nu marginile fixe sau definițiile stricte. Gridul, deși are o definiție tehnică, pentru mine e mai degrabă volatil, liber.

Cromatica mea trage uneori spre limbajul pop, dar nu e deloc despre decor sau efect vizual ușor. E mai degrabă analitic, mă joc cu modul în care culoarea și forma se recompun și se filtrează prin digital. Așa apare asocierea cu pop art, dar nu mă reduc la ea, e doar un punct de pornire, un fel de vibrație pe care o las să treacă prin lucrări.

4M tehnic mixta 100x70cm 2025

Gridul, elementul central în opera ta, a fost explorat de artiști precum: Kazimir Malevici, Piet Mondrian, Agnes Martin, Sol LeWitt, în secolul al XX-lea devenind un subiect artistic. Care ar fi artistul român sau internațional alături de care ți-ar plăcea să expui?

Mi-ar plăcea să expun alături de Trudy Benson. Mă regăsesc în felul în care ea tratează rețelele. Mai mult decât o structură, ci ca spațiu de tensiune între digital și pictural. Pictura ei pornește clar din limbajul vizual digital – ferestre, layere, efecte – dar rămâne vie, gestuală, materială. Cred că ar fi un dialog tare, pentru că și eu încerc să fac același lucru: să folosesc gridul ca loc unde lumea tactilă și cea electronică se întâlnesc. Colaborarea asta ar deschide fix conversația pe care o caut – cum poate pictura contemporană să abordeze dimensiunea ecranului și a suprafeței digitale fără să-și piardă substanța fizică.

Din perspectiva ta, arta ar trebui să fie distractivă. Îți place ideea de joacă și spațiu liber pentru exprimare, iar arta ar trebui să poată oferi asta. În picturile tale există elemente ludice și, dacă da, cum se integrează ele în picturile tale?

Da, ele există și sunt acolo pentru că mă joc cu elementele, nu le folosesc ca pe o regulă strictă. Digitalul și pânza sunt pentru mine exact același teren de joacă: poți să calculezi totul, dar și să te abați de la reguli. Partea cea mai ludică e că atunci când fotografiez sau digitalizez o lucrare, o reconstruiesc și o mut într-un alt spațiu, altă dimensiune, aproape că se reinventează singură. Pentru mine, asta e partea cea mai antrenantă a picturii. Asta-i, de fapt, joaca mea preferată în atelier.

Cum crezi că va arată arta peste 20 de ani? Cum va evolua arta digitală?

Cred că arta digitală o să continue să crească și să devină tot mai centrală, mai ales cu felul în care se dezvoltă AI-ul. Totuși, eu rămân convins că pictura făcută cu mâna omului, gestul fizic, prezența materială a lucrării, nu vor fi înlocuite vreodată. Digitalul și fizicul nu sunt rivali, ci parteneri de dans. Privind spre viitor, îmi dau seama că arta va fi mereu la intersecția asta, între experimentul liber și concret, între tactil și digital. Și tocmai această intersecție e ceea ce cred că face arta relevantă, emoționantă și, mai ales, personală, pentru mine și pentru oricine o experimentează.

I Begin to Wonder tehnica mixta 100x100cm 2025

 Această creație artistică a fost realizată printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Creația nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul ei sau de modul în care poate fi folosită.