Am stat de vorbă cu Ciprian Paleologu, care ne-a povestit deschis despre marele său Proiect Uman și cea de-a 12-a etapă aflată în pregătire, despre galeria de artă contemporană Laborna și conceptul din spatele ei, dar și despre controversele generate de hotărârea UNArte în ceea ce privește drepturile de autor asupra lucrărilor realizate de studenți în timpul facultății.

Să începem cu actualitățile din lumea artei..care este poziția ta, ca lector la universitate, cu privire la noile măsuri adoptate de UNArte în ceea ce privește drepturile de autor asupra lucrărilor realizate de studenți?

Dacă e să luăm fenomenul ad litteram cred că acestea numai actualități nu mai sunt, sau nu se mai pot numi…. (fiecare poate interpreta în ce fel dorește acest aspect).

Trebuie să vă spun că o poziție se poate stabili când există acces la toate informațiile reale, nu doar după zgomotul de fond produs de părțile aflate în zone diametral opuse, conflictuale și cumva în fierbere. Nefăcând parte din nici un for decizional al Universității de Arte, Senat, Consiliul Facultății, funcții de conducere etc. și fiind doar un cadru didactic în cadrul Catedrei de Teorie și Cercetare, din păcate nu am știut de aceste propuneri înainte de a fi adoptate și am aflat de ele din presă sau din social media.

Rezumativ aș spune următoarele lucruri care țin de normalitate într-o lume greu definită ca atare:

Legea Dreptului de autor, nr. 8/1996 ar trebui să fie bine cunoscută de părțile implicate atât ca literă cât și ca spirit, iar acolo este definit clar cine sunt autorii, fie că sunt individuali, colectivi anonimi etc, precum și care sunt drepturile și obligațiile lor. Nimeni nu poate adăuga la lege. Și astfel fiecare poate să își delimiteze acțiunile, iar acordul se face direct între părți.

Dreptul la informare și consultare este definitoriu. Într-o democrație o decizie unilaterală, dacă așa a fost a fost luată, indiferent de ce parte, ridică semne de întrebare. Impunerea este haina unor vremuri apuse (din păcate de multe ori doar formal) în societatea românească.

Patinajul conceptual-decizional dintre termenii precum ,,a intra în proprietatea cuiva” sau a ,,intra în patrimoniu”, trebuie pus în directă legătură cu acordul explicit al autorului operei

Și totuși, să presupunem că cineva devine proprietarul a ceva. El trebuie să aibă și mijloacele să îl gestioneze calitativ și cantitativ. Un astfel de gest important aduce cu sine nu doar beneficii, ci și obligații. Universitatea de Arte are un număr mare de absolvenți, generații întregi care se succed, rezultând un număr proporțional mult mai mare de lucrări, care ar fi create în aceste spații ale instituției de învățământ. Aceste creații artistice sunt de diferite dimensiuni, în diferite stări spațiale, comportă moduri complexe de abordare, tehnici multiple etc. Prima întrebare logică este: dacă părțile ajung la un acord de trecere în proprietate, Universitatea  dispune de spații pentru păstrarea lor în condiții optime, muzeale, temperatură, umiditate, lumină și altele?….are numărul de oameni de specialitate în arhivare și conservare pentru înregistrarea lor și deținerea în condiții bune a unui număr extrem de mare de lucrări?….de ce mecanism de marketing dispune pentru introducerea lor într-un posibil circuit economic, pentru ca mai apoi să poată diviza profitul în cote agreate între părți?….întrebările acestea sunt legitime, știind foarte bine starea materială și finanțarea din domeniul învățământului.

Dacă aș continua cu jocul procentelor aș cădea deja în derizoriu, atâta timp cât fundamentul problemei este pe picioare de sticla. Există în sport o vorbă potrivită “să nu te duci după fentă”…de aceea cred că rolul părților, cu maxim fair-play, măcar în acest punct, este să se pună împreună la masa discuțiilor cu toate elementele în cadru.

Principiul unui parteneriat real, fair, continuu dintre Universitate, reprezentată de conducere, forurile decizionale, corpul profesoral și studenți ar trebui să fie sfânt.

Se pot spune multe, dar în acest moment prefer să mă opresc aici, acțiunile fiind încă volatile.

Sunt deja mai bine de 20 de ani de Proiect Uman. Ești aproape la jumătate. Ai avut de la început un plan despre temele pe care vrei să le explorezi în fiecare dintre cele 24 de etape? Sau a fost, poate, un proces, experiența vieții și a creativității, care te-a dus din temă în temă și din idee în idee? 

Tot Proiectul UMAN este un Mare Plan, care putem spune că este gândit să exceadă însăși perioada biologică de existență a autorului. O idee cu perspectivă extrem de amplă, cu infuzie consistentă de ironie existențială și utopie. El a fost construit să se producă în 24 de etape, cu o frecvență din 2 în 2 ani, iar inițierea sa a avut loc la vârsta de 24 de ani.

Încă din anul 2000, de când am început Proiectul UMAN, am știut care este arhitectura sa, care vor fi etapele și ce se va întâmpla în acestea. Totul a fost minuțios gândit încă de la început. Având o amplitudine așa de mare, l-am structurat extrem de simplu ca fundație, pentru a fi funcțional. A existat o Premisă, numită Omagiul Neputinței, formată din demonstrații mai mult sau mai puțin vizuale ale neputinței umane: colective și individuale, și o concluzie utopică, anume construirea unui mega agregat de corecție umană numit OMODROM, pentru a cărei existență, la un moment dat, din Proiect va fi înființat Institutul de Cercetări Corective.  OMODROMUL nu va putea funcționa real niciodată deoarece, chiar dacă vor exista planurile, elementele sale constitutive, vor fi omise special câteva detalii care nu vor permite să devină operațional. Și chiar dacă, prin absurd, cineva va îndrăzni să îl reconstituie spre realitate, o formă de autodistrugere poate fi activată. Va exista la finalul Proiectului un Codex ce îl va cuprinde ca demers.

Trebuie spus că există un prag al Proiectului în care voi trece din aria formală, cumva artistică, în partea de cercetare. Iar aceasta arată clar dimensiunea sa, de descoperire, analiză și observație a mai multor procese. Aceasta este perspectiva sa de laborator.

Și pentru că ai spus că sunt aproape la jumătatea Proiectului trebuie să menționez că falia aceasta de simetrie din el este extrem de importantă, iar cei ce vor avea răbdare, vor putea observa și de ce amintesc acest lucru. Până în acest moment au avut loc 11 etape, ce pot fi văzute pe site-ul personal, într-o formă rezumativă: ciprianpaleologu.com

Deci la întrebarea ce m-a dus din temă în temă, din idee în idee, răspunsul este simplu. Nimic. Tocmai pentru că totul a fost planificat încă din start.

Desfășori un nou proiect, Human Burdens Jewelry, care a început odată cu cea de-a 11-a etapă The Human Project, expusă până luna trecută la MNAC. Cum ți-a venit ideea și unde speri să ajungi cu proiectul HBJ?

Human Burdens Jewelry – Bijuteriile Poveri Umane (HBJ pe scurt) este doar o mică parte a Marelui Proiect UMAN și care, ca delimitare, se plasează la translația dintre etapa 11 și 12. Ideea nu mi-a venit acum, ea este, așa cum am spus și mai sus, parte din planul construit în anul 2000, la inițierea demersului meu conceptual.

Dar mai bine să vă explic ce sunt de fapt aceste Bijuterii Poveri Umane. Acest obiect este o bijuterie conceptuală realizată din polymeric clay și sârmă de oțel, fiecare piesă fiind produsă manual. În acest moment există trei tipuri de bijuterii: inel, lanț, brățară. Fiecare reprezintă o mică figură umanoidă aflată pe o sfoară (așa cum apar și în expoziția/ instalația de la Muzeul Național de Artă Contemporană din București). Cum poți deveni proprietarul unei Bijuterii Poveri Umane? Ca să poți primi o Bijuterie trebuie să dai la schimb o zi din viața ta. Această zi devine astfel proprietatea mea și a Proiectului UMAN și poate fi folosită în orice fel și scop consider de cuviință. Totul este reglementat printr-un contract, iar toți pașii care trebuie parcurși pentru a te înscrie pentru o Bijuterie se găsesc pe site-ul meu: https://ciprianpaleologu.com

Spui că proiectul cu bijuteriile este o punte de legătură către etapa 12 din The Human Project. Ne poți spune mai multe despre ce pregătești pentru ea?

Bineînțeles că vă pot dezvălui câteva indicii din etapa a 12-a. Ea se numește: “A debt we all must pay”. Nu se știe în acest moment în ce spațiu va avea loc, dar va fi sigur în anul 2022, respectând frecvența bienală a Proiectului UMAN.

Trebuie să vă spun că deși “miezul” etapelor este cunoscut de la început, un lucru se poate modifica: modul de prezentare a lor, deoarece spațiul de expunere nu a putut fi stabilit inițial, în anul 2000. Astfel, pentru fiecare element expozițional din proiect sunt mai multe variante de realizare și adaptare la context.

Vă dau un exemplu chiar din trecutul apropiat, pentru etapa a 11-a, ce a avut ca loc de desfășurare Muzeul Național de Artă Contemporană din București. Etajul 4 are o configurație rectangulară, prismatică, cu întreruperi/goluri pe căile de acces. Cele patru desene-rolă cu omuleții contorsionați înșirați pe o funie a infinitului, a câte 10 metri fiecare, au fost așezate asemeni scroll-urilor din vechime, unde puteai lăsa cât dorești să se vadă din creație. Iar ca amplasare au parcurs pereții spațiului concomitent cu bordurile gri de la bază. Cele două goluri de intrare pentru public erau folosite conceptual ca oricine pătrundea, devenea el însuși un omuleț de pe funie. Practic îl capta inconștient. Mai mult despre etapa a 12-a, din 2022? Va trebui să vă pregătiți și va fi accesibilă curând.

Cum ți-ai dat seama, în 2013, că vrei să începi povestea galeriei de artă contemporană LaBorna?

Asta este chiar ceva deosebit. Galeria Laborna a apărut extrem de natural, la inițiativa mea, dintr-o dorință profesională de a observa întregul proces de construcție a unei creații artistice, de a vizualiza etapele de lucru, metamorfozarea ideilor și a imaginilor create. Ea ocupă un loc extrem de particular în cadrul spațiilor de expunere, fiind poate chiar dificil să fie îngrădită doar de termenul convențional de “galerie”. Situată pe strada Icoanei la nr. 17 în București, în centrul orașului, are o aură aparte, este o casă atipică, amplasată undeva extern circulației urbane, retrasă. O arie verde, apropiată de natură.

Numele Galeriei provine de la intenția de denumire a evenimentelor/ expunerilor ce vor primi identitatea de BORNE. Asemeni unui drum poți vedea pe marginea sa marcajul punctual al fiecărei etape parcurse. Asta se întâmplă și în creație. Este extrem de spectaculos, pentru orice creator sau privitor, să poți avea acces la etapele de construcție, la tot procesul revelat și la istoria sa. Și nu vorbim doar din punctul de vedere al artistului. La un moment dat, în traseul Galeriei, din echipa noastră a făcut parte colecționarul de artă contemporană Daniel Ștefănică, care asemeni artiștilor ce expuneau în spațiu, a urmat profilul conceptual al Bornelor și a arătat direct procesul construirii unei colecții de artă contemporană, expunând ce colecționa în fiecare perioadă proiectată (un fenomen pe care aproape nicăieri nu ai posibilitatea să îl decantezi).

Am început ideea Galeriei Laborna într-o formulă de trei artiști, care apoi pe tot parcursul celor opt ani, până în acest moment, s-a tot reformat și se pare că singurul element stabil am rămas eu. În acest punct suntem trei artiști care ne ocupăm de ea: Cristina Garabețanu, Naiana Vatavu și cu mine.

Suntem deja la BORNA 35, aici înglobând pe lângă elementele tipice și expunerile tip solo show și pe cele Laborna & Friends, unde invităm artiști pe care îi prețuim să expună alături de noi, la un eveniment cu o anumită temă.

Mulți au întrebat: păi și care este diferența între atelierul unui artist și profilul galeriei? Răspunsul este simplu: în atelier, accesul este destul de restricționat, nu poți observa toate etapele, artistul în sine ascunde din procesul de creație, își distruge uneori etape de lucru, schițe, proiecte, care nu vor mai putea niciodată să fie recuperate. Aici, în Laborna, e aproape ca o radiografie, un contor de creație și colecție în timp real, o arhivă complexă și completă.

Un alt aspect important și proiectat încă de la începutul Galeriei a fost impunerea unui spațiu specific, proiectul SCARA, pentru tineri artiști, care, pe baza unui concurs de portofolii, expun împreună cu noi, aducându-și contribuția la dezvoltarea conceptului. Este unul din factorii care încurajează tinerii din acest domeniu, aflați cumva la începutul unui drum complex și deloc facil. Tot pentru această zonă am inițiat în anul 2018 împreună cu Doina Talmann, manager al galeriei KunstArt din Bochum, un program de implicare a tinerilor în domeniul managementului cultural/artistic: “IMG. Program de implicare în management cultural-artistic/ Rezidența 2018/ Essen/ Germania”. Avem în procesare și alte idei și rămâne să vedem cum le vom putea dezvolta pe viitor.

Implicarea partenerilor, cu care ne bucurăm să împărtășim parcursul nostru, este de asemenea importantă. Vă dau exemplul Cramei Oprișor, fiind împreună încă de la început și participând la sprijinirea domeniului cultural prin evenimente ca Premiile Crama Oprișor pentru Desen Contemporan, adresat tinerilor artiști, a căror expoziție a fost găzduită chiar de Galeria Laborna și al cărui fond de premiere s-a extins la 5000 de euro.

Sunt multe laturi de dezvăluit din povestea Galeriei Laborna și pe viitor le vom descoperi împreună.