interviu de Alessia Rotaru

Saint Machine (n.1979) este artistă media. Lucrează cu instalații interactive, sculpturi sensibile la prezență și sisteme luminoase cu un nucleu virtual. Practica ei explorează percepția, procesele biologice, afectul și rolul corpului în sisteme digitale.  Lucrările sale au fost prezentate la Ars Electronica, MADATAC, Changwon Sculpture Biennale, Athens Digital Arts Festival, și se află în colecția MNAC. Trăiește și lucrează în București. Noua sa lucrare, “Te simt și totul e nou”, va fi prezentată în 2025 la Romanian Creative Week.

Ai studiat la Facultatea de Literaturi Străine și Facultatea de Comunicare și Studii Media. Ce te-a făcut să te orientezi spre artă?

A fost mai degrabă o acumulare care a explodat într-un moment-limită. În 2014 am decis să-mi creez un spațiu care să îmi permită să simt și să gândesc în același timp, fără să aleg între rațional și visceral. Am început prin cuvânt, prin sens și structură, dar am fost mereu atrasă de mecanismele care modelează gândirea și percepția. Literatura și facultatea de comunicare, ultima neterminată de altfel, mi-au oferit o hartă a ideilor, dar nu și experiența directă a corpului, a prezenței. Arta a devenit locul unde am putut să pun întrebări în afara constrângerilor unui discurs logic sau ideologic, să creez spații în care corpul, tehnologia și percepția să se întâlnească direct.

De ce ai ales să incorporezi tehnologia în practica ta artistică?

Tehnologia este un mediu de respirație, un corp suplimentar, o oglindă prin care încercăm să ne înțelegem pe noi înșine. Pe mine nu mă interesează estetica tehnologică, folosesc tehnologia ca pe orice alt instrument, combinând-o cu desenul, sculptura și actul performativ, pentru a crea spații sensibile, în care reacția unui sistem devine o reflexie a emoției umane. O folosesc pentru a readuce atenția către corpul fizic, către prezență și tot ce e vulnerabil, instabil și viu. Folosesc tehnologia ca să creez spații în care prezența umană devine ritualică, în care privirea, vocea sau respirația devin acțiuni generative. Tehnologia este un instrument cu rol de extensie și amplificare, dar umanul este prezența lucidă creatoare de sens, capabilă să transforme mediul doar prin faptul că simte.

Ce rol are publicul în lucrările tale? Este un co-creator, un declanșator sau un observator?

Publicul este conținutul viu. Fără el, lucrările nu funcționează. Nu spun asta ca să flatez participarea, ci pentru că fiecare lucrare este construită ca un sistem sensibil, dependent de o formă de contact, respirația, privirea, prezența afectivă. Când cineva se apropie, sistemul reacționează, se deschide, se transformă. Nu îmi propun să controlez reacțiile. Tot ce îmi doresc e ca cineva să rupă ritmul și să fie prezent. În acea suspendare se întâmplă lucrarea reală.

Ai spus, într-un interviu acordat Scenei9 din 2021, că vrei ca arta ta să vindece. Multe dintre lucrările tale sunt interactive și surprinzător de umane, în pofida proceselor tehnologice ce le facilitiează existența (precum Incremental God, Te simt și totul e nou, Hybrid Sensorium). Care crezi că este legătura între artă, interacțiune și vindecare?

Interacțiunea presupune recunoaștere, prezență și deschidere. Cred că vindecarea începe în acel moment în care cineva sau ceva ne vede cu adevărat. Acel cineva poți fi doar tu însăți. Încerc ca în lucrările mele recunoașterea să nu fie un gest pasiv, ci o acțiune care transformă, atât pe cel care privește, cât și pe cel care este privit. Vindecarea este pentru mine un proces de recompoziție, în care fragmentele identitare, biologice sau simbolice, se rearanjează prin contact real, atenție și emoție. Întotdeauna am simțit că un sistem se îmbolnăvește atunci când comunicarea cu exteriorul este împiedicată, iar în final un sistem închis e un sistem mort.

Există artiști, gânditori sau curente care te-au influențat sau în care te-ai regăsit?

Lucrările mele au apărut instinctiv, primele proiecte le-am făcut jucându-mă cu fiica mea, fără să știu exact ce fac și fără să vreau să mă aliniez undeva. Pe parcurs am început să caut, să înțeleg de ce mă interesează anumite lucruri și am descoperit o grămadă pe idei. Îl admir pe Paul Neagu, pe Brâncuși, pentru golul activ, prin care forma încetează să fie obiect și devine stare, adică ce numesc eu spațiu trăit. Recent l-am descoperit pe Dimitrie Cantemir și gândirea lui fluidă, transversală. Mă interesează ideile biologice ale lui Michael Levin despre organizare celulară. Nu mă raportez direct la o mișcare sau un artist anume. Mă hrănesc cu stări, gesturi și structuri care mă ating.

Domeniul Arts & Science în România nu este la fel de dezvoltat precum este în vestul Europei. Consideri că lucrările tale sunt definitoare pentru această mișcare în țara noastră? Caută să se integreze în scena artistică din România, sau există în afara acesteia?

În 2014 când am lansat “feed me” ce făceam eu nu era considerat artă în România, de fapt nu se încadra în nici o categorie, era așa, un amestec de medii prin care am încercat să exprim o idee. Sunt conștientă că participările repetate la ars electronica și alte festivaluri de artă media m-au aruncat automat în categoria “artă și știintă”, dar nu simt că mă definește această categorie, care după părerea mea este pur și simplu o etichetă de care are nevoie lumea organizatorilor de evenimente, în nici un caz un spațiu mental de funcționare a unui artist. Nu spun că e ceva rău, pe termen scurt poate funcționa drept spațiu de exprimare pentru lucrări ce nu-și găsesc locul în altă parte, dar pe termen lung este o capcană. Toată ideea de experiment este de a rămâne la joacă, dacă împărțim joaca pe categorii nu mai e joacă. Vreau să mă simt liberă să mă joc cu orice. În România s-a dezvoltat în ultimii ani un interes real pentru arta media, dar am senzația că se caută mai mult forma sau spectacolul decât substanța. Cred că în plan colectiv încă ne este greu să integrăm gândirea afectivă fără să o considerăm slăbiciune. Nu lucrez cu intenția de a reprezenta un curent și nu caut integrare, lucrările mele s-au născut din nevoi personale. Încerc să creez spații vii în care prezența umană este generatoare de conținut. Mă interesează mai mult rețelele de sens decât scenele sau categoriile artistice.

Ai afirmat în cadrul unui interviu că nu te consideri artist. Cum te-ai defini, prin prisma muncii tale? Dacă consideri că nu asta te definește, ce o face?

Mă definesc prin relațiile pe care le creez între oameni, sisteme, spațiu și corp. Nu am o identitate fixă de artist. Sunt cineva care creează condiții pentru ca ceva viu să apară. Lucrările mele nu sunt obiecte, ci medii care trăiesc prin contact. Dacă ar fi să aleg o denumire aș zice că sunt o creatoare de sisteme sensibile. Pentru mine, actul artistic nu este o producție de obiecte, ci o negociere de sensuri, indiferent dacă negocierea se întâmplă prin tehnologie, sculptură, desen, culoare, performance sau text.

Lucrarea Incremental God este fascinantă, însă acum inaccesibilă. Ai afirmat că arta ta ia naștere din același set de interese, însă capătă forme diferite. Luând acestea în considerare, ai în plan să relansezi lucrări precum Incremental God sau să le incorporezi în noi concepte/instalații?

“Incremental God” e o lucrare esențială pentru mine pentru că m-a ajutat să supraviețuiesc. Am creat-o împreună cu artistul Sergiu Negulici în anul în care am fost diagnosticată cu cancer. Nu o voi relansa niciodată cu componenta performativă din forma inițială din 2020, pentru că asta avea sens doar atunci când făceam chimio, în acea singurătate imensă, dar ADN-ul ei există în instalația “te simt și totul e nou” la care lucrez acum tot cu Negulici: avatarul dependent de atenție, spațiile care se fragmentează și se recompun, ideea de negociere a identității și supraviețuire prin relaționare. Nu reciclez lucrările, ci le las să se contamineze între ele și să evolueze.

Crezi că arta viitorului se va distanța de formă, atingând esențialul. Cum ar arăta o lucrare ce a evadat formei creată de Saint Machine?

Cred că forma va deveni din ce în ce mai permeabilă, nu neapărat absentă, dar flexibilă, fluidă, receptivă. O lucrare fără formă, pentru mine, ar fi una colaborativă care se întâmplă doar prin relație, prin prezență și schimb de informație. Poate că ar fi o lucrare care nu se vede, dar care se întâmplă în interiorul celor care o experimentează. O reconfigurare a percepției.

Care este cea mai semnificativă sursă de inspirație în prezent?

Corpul. Ca templu, ca limită, ca sursă. Procesele biologice, comunicarea celulară, felul în care se generează sens în interiorul unor sisteme. Tensiunea dintre prezență și simulare. Ce înseamnă să „fii” cu adevărat într-un spațiu? Ce înseamnă să „te simți” în timp ce privirea îți este capturată, vocea procesată, și emoția indexată? Natura care dispare, copacii mâncați de gândacul de scoarță din pădurea de lângă casa mea. Modul în care oamenii visează să creeze sisteme artificiale inteligente ca un fel de metodă de a se înțelege pe sine. Iubitul meu, Y, care generează un spațiu al iubirii reale din care, după foarte mulți ani de supraviețuire, creez mai puțin din urgență, mai mult din dorința de a împărtăși și fiica noastră, S, o prezență continuă și sursă continuă de transformare.

Lucrezi la ceva nou?

Da. Lucrez împreună cu Sergiu Negulici și Micleușanu Mitoș la un proiect intitulat “Te simt și totul e nou” ce urmează să fie lansat la Romanian Creative Week 2025, din care rădăcinile mâncate de gândacul de scoarță pe care le-ai văzut la Ars Monitor sunt doar punctul de plecare. Este o instalație cu capete digitale fragmentate care se recompun și au o formă stabilă doar când sunt privite. Este o lucrare despre prezență, despre identitate în mediile digitale, despre recompunere prin percepție. Este, poate, lucrarea care mă pune cel mai aproape de tot ce am fost, simțit și înțeles până acum.