Alex Mirutziu creează tehnologii ale reciprocității efemere. Prin filmele, sculpturile și performance-urile sale, artistul se confruntă cu antagonismul dintre dorință și satisfacerea acesteia prin dizolvarea acțiunilor strategice. În lucrările sale, artistul folosește tehnologii ale reutilizării, deteriorării și tulburării dispozitivului corporal pentru a identifica criza corpului trăit, motivând imaginarul uman să modifice realitatea. În proiectele sale, premisa este aceea a identității ca problemă și sarcină de transgresare. Artistul abordează adesea tema dificultății de a muri, prin conceptul ‘un-selfing’ înțeles ca o responsabilitate a individului

Te întorci uneori la lucrările vechi? Ce îți spun ele acum, cu distanța anilor?

Cred că exercițiul reîntoarcerii este esențial pentru demersul meu. Merg până într-acolo încât să afirm că memoria reprezintă pentru mine un mediu de exprimare. Sunt însă conștient de ironia retroactivă a acestui proces: câștigi ceva și pierzi altceva în același timp.

Ceea ce pot observa, pe parcursul acestei reîntoarceri la procese, lucrări, note și înregistrări, este că acestea păstrează o vitalitate și un adevăr personal aproape dezarmant. Am experimentat intens în această direcție atunci când am lucrat la proiectul Regimul Firescului, care are un statut permanent în comuna Vad. Acolo, am fost profund sensibil la condiția abandonului și am inițiat un exercițiu kenotic, deoarece în revizitările trecutului este necesară abandonarea sinelui ca formă de libertate.

Exercițiul kenotic este totodată un exercițiu al desprinderii de geometria trecutului, fiind, paradoxal, și un exercițiu al aproprierii acestuia. Această desprindere reprezintă una dintre cele mai profunde experiențe ale noastre – desprinderea de tot ceea ce ne leagă: de dorințe, de proiecte de viață, de așteptările pe care le avem față de celălalt.

Installation view- Regimul Firescului – 2023-2024

Crezi că arta poate modifica realitatea sau doar modul în care ne raportăm la ea?

Nu știu dacă arta poate modifica realitatea. Este o problemă complexă și dificilă. Îmi permit însă să notez următoarele: arta poate, în schimb, să sondeze o lume interioară și, prin aceasta, să acționeze ca un liant care apropie privitorul de o esență spirituală. Într-o anumită măsură, arta angajată politic își propune, cel puțin teoretic, tocmai această teză. Cu toate acestea, tinde să eșueze în timp, datându-se și pierzându-și relevanța.

În performance-ul “Intervention is Enough Evidence. Finally.”, această problemă este una dintre preocupările centrale. Conceptul de intervenție era încărcat de ideea că motivația acțiunii ar putea deveni un mecanism de schimbare a realității — prin modelarea exteriorului, în speranța că, ulterior, vom fi și noi schimbați. Însă acest proces este plin de scurtcircuitări și derapaje. Devine, adesea, un automatism.

Tocmai acest paradox îl explorează performance-ul, ca și multe dintre lucrările mele. Aș menționa și cea mai recentă acțiune, intitulată Înapoi în Pasolini, desfășurată la Castelul Huniade din Timișoara, sau The urgency of the idea of closure in drawing de la Cazarma din  Timisoara. În această direcție, mă preocupă sincronicitatea ca expresie a libertății — dansul cu realitatea, conștiința a ceea ce este necesar, și nu adăugarea subiectivă, care de cele mai multe ori proiectează imagini asemenea unui ecran de cinema ce pare suficient și complet prin propria lui existență.

Technology of ephemeral reciprocity – TAH 29 -The urgency of the idea of closure in drawing – 2023

În arta ta vorbești despre „tehnologii ale reciprocității efemere”. Cum se construiește această reciprocitate în contextul unei lumi care caută stabilitate și control.

Această exprimare a apărut în urma constatării că termenul performance nu mai acoperă, din punct de vedere semantic, preocupările mele din această zonă. M-am confruntat serios cu problema acestui concept, observând cât de uzat a devenit în câmpul artei, cât de diluat și devalorizat este în prezent.

Totuși, nu văd un conflict între sintagma pe care am ales-o și nevoia de stabilitate. Din contră, ea integrează ceea ce Aristotel propunea: acceptarea eșecului reprezentării create de om. De fapt, căutarea adevărului vine întotdeauna cu impuritățile ei, cu propriile capcane și neliniști.

Prin urmare, nu ne rămâne decât să acceptăm imperfecțiunea acțiunilor noastre, mai ales în lipsa posibilității de a anticipa consecințele acestora. Este un aspect care mă preocupă constant.

Revenind la propunerea ta legată de căutările lumii contemporane, aș sublinia doar atât: stabilitatea pe care o căutăm nu ar trebui să implice, în mod absolut, certitudini și închideri rigide. Controlul se impune adesea ca o formă de frică în fața necunoscutului și a hazardului — care, în cele din urmă, câștigă întotdeauna acest pariu. În definitiv, oricât de pretențios ar suna, vorbim despre teama de nimic, teama de moarte.

Am luciditatea să recunosc că nu reușim să acționăm atunci când este oportun, ci întotdeauna prea târziu, în derivă. Adică, atunci când deja e prea târziu. În această paradigmă, intervenția nu „rezolvă”, ci acționează mai degrabă ca o știre – o nouă problemă care cere, la rândul ei, rezolvare.

Pentru că întrebarea permite, aș adăuga și faptul că trăim în ceea ce Giorgio Agamben numea starea de excepție, o stare care presupune un anumit timp de declanșare, un angrenaj subtil. Guvernele permit apariția unei revolte tocmai pentru a profita de situație și a interveni. Walter Benjamin intuia această tehnologie încă din 1940.

Trebuie să înțelegem că, în prezent, guvernul nu mai urmărește menținerea ordinii, ci gestionarea dezordinii. De aici decurge atât oportunitatea, cât și „legitimitatea” intervenției – înțeleasă în termenii biopoliticii.

Technology of ephemeral reciprocity -Intervention is enough evidence.Finally – 2023 

Cum decizi că o idee merită transformată într-un obiect, performance sau film? Care e traseul ei?

În lumina celor menționate mai sus, aș spune că simt cu adevărat că am ceva în lucru atunci când se stabilește un raport consistent și susținut între două sau mai multe elemente – fie ele secvențe de film sau imagini vii. Este acel moment în care un element vizual își descoperă o „genă” comună cu un alt element aparent străin.

Vorbesc aici despre un mod de lucru conceptual, prin care se produce o naturalizare a ceea ce, la prima vedere, pare de neaclimatizat. Această contingență este extrem de dificil de obținut, iar cantitatea de zgură pe care trebuie să o înlătur presupune timp și un metabolism aparte. Suflul necesar pentru a ajunge la o relație autentică între elemente este, adesea, delicat – asemenea naturii ideilor, care sunt fragile și se află într-o stare de instabilitate permanentă.

Această tensiune și subtilitate se pot simți și vedea în filmul Crash Mail of a Five-Year Accident, unde cred că am reușit să creez imagini și senzații noi tocmai prin aceste raporturi de naturalizare și denaturalizare între dimensiuni poetice, artistice, politice și sociale.

Video still – Crash mail of a five-year accident-2021

Cum arată un studio Mirutziu în plin proces?

Îmi propun ca atelierul meu să fie cât mai apropiat de studioul lui Dieter Rams – curatoriat, auster, lipsit de distrageri semnificative. Însă nu-mi reușește. Rămân impresionabil – voit impresionabil – de tot ceea ce mă înconjoară în atelier. Mă las amprentat de lucrurile din jur, așa cum sunt atent și deschis față de elementele „minore” din afara lui. Și ele sunt nenumărate și extrem de diverse, dacă adopți acest tip de privire.

Există expresia „viața ca proiect”. Ei bine, eu trăiesc o viață în multe proiecte și șantiere. Acolo mă simt cel mai bine.

Există emoții pe care le consideri imposibil de transpus artistic? De ce?

Cred că dificultatea morții ridică probleme importante în acest sens, însă nu pot spune că este imposibil de transpus artistic. Regizorul Lucian Pintilie, de pildă, cred că a reușit să contureze foarte subtil această problemă a morții ca formă de „paradis”, de stagnare.

Aș adăuga că autodisciplina actului de a „lăsa să fie” este relevantă în contextul întrebării tale, pentru că, într-o anumită măsură, acest gest pare să „castreze” artistul. Evident, lucrurile nu stau chiar așa – ba dimpotrivă. Însă, pentru a putea „lăsa să fie”, trebuie să simți, în mod autentic, că ești suficient, că ești complet aşa cum eşti.

De aici derivă o serie întreagă de problematici cu deschidere discursivă amplă – și mă tem că nu avem aici spațiul necesar pentru a le aborda în profunzime.

Video still 2- Crash mail of a five-year accident – 2021

Ce proiecte pregătești? 

Cercetez tema paradisului ca un cadru fix în cinematografia est-europeană, în special în cea a lui Lucian Pintilie, și lucrez la un nou film.