CLICK HERE FOR THE ENGLISH VERSION

Artistul scoțian Graham Silveria Martin, absolvent al Royal College of Art din Londra, este una dintre vocile expoziției In the Body Lies the Truth. Cu un portofoliu care include expoziții la instituții prestigioase precum White Cube și Saatchi Gallery, Martin explorează prin lucrările sale intimitatea și vulnerabilitatea corpului uman. Prezența sa în expoziția In the Body Lies the Truth de la IOMO Gallery aduce în prim-plan o investigație vizuală a detaliului anatomic transformat într-un peisaj emoțional. În rândurile următoare, Graham Silveria Martin oferă detalii despre abordarea sa artistică și despre rolul lucrării sale în contextul acestei expoziții.

Foto: IOMO Gallery, Bucharest, 2026

Graham Silveria Martin photographed by Christian Young, Copyright ©️ Christian Young

 

Cum se integrează viziunea ta în contextul acestei expoziții de grup de la IOMO și cum percepi experiența de a expune în România alături de artiști străini?

O mare parte din lucrările mele recente pornesc de la imagini de arhivă ale corpului. Nu mă interesează în mod special reproducerea unei reprezentări stabile sau complete, ci mai degrabă ceea ce rămâne nerezolvat — urmele proceselor automate, încărcătura psihologică încorporată în imagine sau senzația că ceva apare și dispare simultan în suprafață. Din această perspectivă, corpul devine mai puțin un subiect pe care încerc pur și simplu să îl reprezint și mai degrabă un spațiu prin care circulă memoria, dorința, vulnerabilitatea și proiecția.

Materialitatea și procesul sunt, de asemenea, esențiale în practica mea. De obicei dezvolt suprafața lent, construind straturi transparente de pete acrilice și rezistențe din gesso, urme trase și ștergeri, astfel încât picturile acumulează un fel de istorie fenomenologică. Îmi place ideea că această acumulare de urme reflectă interesul expoziției pentru corp ca purtător fiziologic și inconștient al experienței.

Faptul că expun în România are o semnificație aparte, având în vedere dialogul expoziției cu Brâncuși și ideile sale despre reducere și despre atingerea esenței lucrurilor. Gândirea lui Brâncuși legată de eliminarea excesului pentru a ajunge la ceva concentrat psihologic și spiritual rezonează cu interesul meu pentru ambiguitate, reținere și tensiunea dintre vizibil și ascuns.

Sunt, de asemenea, încântat să expun la IOMO alături de acest grup de artiști internaționali. Admir de mult timp lucrările lui Justin O’Brian și mă bucur în mod special să văd lucrările mele într-un dialog cu ale lui. Aștept cu nerăbdare să expun pentru prima dată în București, mai ales că un prieten apropiat de-al meu, Neal Gruer, este fotograf și scriitor stabilit aici, iar prin lucrările și poveștile lui simt că am ajuns deja să cunosc orașul într-o anumită măsură.

Cum ai descrie parcursul tău creativ și etapele prin care trece o lucrare de la idee la obiect final?

Ideile pentru noile picturi provin, de obicei, dintr-o colecție în continuă expansiune de imagini de arhivă, inclusiv cadre din filme, imagini din reviste și jurnale, referințe din istoria artei și alte imagini găsite online. Sunt atras de imagini care par instabile într-un anumit fel, în care ceva oscilează între claritate și ambiguitate, recunoaștere și incertitudine, dar și de imagini care posedă o anumită sensibilitate sau încărcătură emoțională.

Pregătirea suprafeței a devenit tot mai importantă în practica mea, construind straturi de gesso transparent și laviuri acrilice pentru a crea o suprafață și un fundal care conțin deja un anumit tip de istorie înainte ca elementele figurative să apară. Adesea mă gândesc la pictură ca la ceva excavat din suprafață, mai degrabă decât pur și simplu pictat pe ea. Actul picturii devine mai puțin despre executarea unei idei preconcepute și mai mult despre menținerea unui dialog cu suprafața, în care imaginea apare prin negociere și nu este complet sub controlul meu.

Imaginea în sine tinde să se dezvolte gradual prin procese succesive în acest câmp stratificat, iar utilizarea unei vopsele foarte diluate permite petelor și pasajelor translucide să se acumuleze în timp. Unele zone primesc mai multă atenție și sunt aduse în prim-plan, în timp ce altele se dizolvă din nou în fundal. Mă interesează să mențin o tensiune între rezoluție și colaps, astfel încât lucrarea să nu devină niciodată complet fixată.

Ca rezultat, picturile finale păstrează urme de incertitudine, iar suprafața devine un spațiu în care temporalitățile se intersectează, rezultând picturi care sper să pară simultan arhivistice și speculative, rămânând în același timp ancorate și evazive.

Care sunt principalele resurse, materiale sau teme conceptuale care vă alimentează inspirația în această etapă și cum reușiți să le integrați în procesul artistic actual?

Lucrările mele pornesc de obicei de la materiale de arhivă provenite din cultura vizuală queer, în special imagini care au circulat între anii 1970 și începutul anilor 1990. Sunt interesat de modul în care imaginile, obiectele și efemerul funcționează nu doar ca înregistrări, ci ca recipiente instabile ale dorinței, proiecției, memoriei și pierderii.

La nivel conceptual, mă preocupă mult temporalitatea queer și, mai recent, felul în care imaginile pot comprima multiple istorii în prezentul imediat. Scrierile lui José Esteban Muñoz au fost importante în acest sens, mai ales înțelegerea sa asupra identității queer ca ceva speculativ și orientat spre potențialitate. Mă gândesc adesea și la textele Fionei Anderson despre cruising ca metodă — ideea de a traversa arhive, spații și istorii într-un mod neliniar, ghidat la fel de mult de intuiție, afect și asocieri, cât de cronologie sau certitudine. Acest lucru se aliniază foarte bine cu felul în care lucrez în atelier.

Autori precum Georges Didi-Huberman și Leo Steinberg îmi influențează de asemenea gândirea, în special ideile lor despre instabilitatea imaginilor și corporalitatea picturii. Mă interesează capacitatea imaginilor de a submina o lectură directă și de a funcționa prin atmosferă, reziduu și încărcătură afectivă.

Din punct de vedere material, lucrez în principal cu acrilic pe pânză sau calico, folosind mediul într-o manieră foarte fluidă, astfel încât să se comporte mai degrabă ca acuarela, infiltrându-se și impregnând suportul. Palimpsestul rezultat face ca imaginea să pară integrată în suprafață, nu doar așezată peste ea.

Încerc să las aceste referințe parțial nerezolvate, deoarece nu îmi doresc ca lucrările să ilustreze direct teoria. În schimb, aceste influențe se infiltrează lent în proces prin textură, compoziție, ritm și încărcătura emoțională și psihologică a imaginii.

În ce mod a influențat dialogul cu Thom Oostherof viziunea dumneavoastră asupra expoziției?

Conversațiile cu Thom au consolidat ideea că expoziția este mai puțin preocupată de reprezentare în sens convențional și mai interesată de corp ca purtător al adevărului psihologic și emoțional.

Ideea corpului ca vehicul al reducerii se aliniază îndeaproape cu modul în care gândesc pictura la nivel material. Suprafața lucrărilor mele acumulează revizuiri și istorii în același mod în care corpul poartă urmele experienței trăite.

Am fost atras și de deschiderea lui Thom față de ambiguitate și universalitate, fără a impune o singură interpretare lucrărilor. În schimb, expoziția lasă loc pentru incertitudine și lentoare, ceea ce cred că devine din ce în ce mai rar într-o cultură care privilegiază viteza, claritatea și supraexpunerea.

Textul lui Thom pentru expoziție m-a făcut, de asemenea, să reflectez mai profund asupra ideii de reducere și asupra implicațiilor ei: cum, prin eliminarea contextului, a narațiunii sau a sensurilor fixe, o imagine devine mai încărcată psihologic. Acest lucru este foarte apropiat de ideea lui Brâncuși conform căreia esența există dincolo de forma exterioară.

Cum se aliniază practica dumneavoastră artistică și subiectele abordate cu tema centrală a acestei expoziții și cum vedeți dialogul dintre lucrările dumneavoastră și cele ale celorlalți expozanți?

Cred că temele centrale ale expoziției se aliniază cu lucrările mele prin interesul meu pentru ceea ce reprezentările corpului dezvăluie involuntar. Mă gândesc adesea la pictură ca la un spațiu în care anumite adevăruri emoționale sau psihologice apar indirect, prin procese materiale, mai degrabă decât printr-o narațiune explicită.

Chiar dacă lucrările mele sunt figurative, subiectele nu sunt niciodată complet rezolvate sau stabile. Ele tind să oscileze între lizibilitate și dizolvare, ca și cum ar fi parțial scufundate în suprafața picturii. Această instabilitate este importantă pentru mine, deoarece permite corpului să funcționeze mai puțin ca obiect de reprezentare și mai mult ca un recipient al memoriei, dorinței, intimității, prezenței și absenței.

Textul lui Thom vorbește despre corp ca despre ceva ce rezistă controlului total, iar eu cred că pictura se comportă într-un mod similar. În ciuda încercării de a construi o lucrare coerentă și lizibilă, există întotdeauna ceva care operează dincolo de intențiile noastre — prin automat, accidental sau incidental. Deseori, tocmai acele momente neintenționate sunt cele în care lucrarea devine cu adevărat vie.

Mă interesează și felul în care lucrările din expoziție abordează corporalitatea din perspective foarte diferite. Unele sunt directe și confruntaționale, în timp ce altele funcționează prin sugestie, creând un dialog fertil despre vizibilitate, vulnerabilitate și limitele reprezentării în sine.

În raport cu conceptul expoziției „In the body lies the truth”, cum se transformă practica dumneavoastră figurativă dintr-o reprezentare a corpului uman într-o căutare a esenței absolute a lucrurilor, urmând acea viziune brâncușiană care privește dincolo de materie?

Pentru mine, corpul în pictură funcționează mai puțin ca ceva fix sau descriptiv și mai mult ca ceva permeabil. Mă interesează momentele în care reprezentarea începe să se destabilizeze, când imaginea depășește lizibilitatea directă. De multe ori, tocmai în acel punct de colaps parțial sau ambiguitate apare ceva mai puțin fix, dar poate mai adevărat.

Aici simt o conexiune cu gândirea lui Brâncuși. Nu în termeni de reducere formală, ci prin dorința de a depăși reprezentarea superficială pentru a ajunge la esența a ceva ce nu poate fi articulat complet. În picturile mele, acest lucru se întâmplă adesea prin ascundere la fel de mult ca prin revelație. Părți ale imaginii se dizolvă în laviuri, pete sau straturi de gesso, în timp ce alte zone ies temporar în evidență înainte de a se retrage din nou în fundal.

Astfel, corpul devine mai puțin o formă completă și mai mult o urmă — ceva purtat în interiorul picturii, mai degrabă decât ilustrat în întregime de ea. Picturile pot fi considerate aproape arheologice, locuri unde istoriile se acumulează și dispar în timp.

Mă interesează această tensiune dintre prezență și absență, iar picturile mele încearcă să păstreze ceva fragil și efemer fără a-l fixa complet într-o certitudine. În acest sens, „adevărul” corpului nu este ceva declarativ, ci ceva care apare discret prin materialitate, gest și încărcătură afectivă.

Ce fel de sentimente sau reacții sperați să provocați vizitatorilor atunci când interacționează cu lucrările dumneavoastră și cum ați dori să se raporteze la mesajul pe care îl transmiteți?

Sper ca picturile să invite la o privire lentă, mai degrabă decât la o întâlnire imediată și trecătoare. Dincolo de acel moment inițial de recunoaștere, sper să existe un sentiment de ambiguitate care să îi încurajeze pe privitori să petreacă timp cu lucrarea și să permită diferitelor asocieri sau emoții să apară treptat.

Mă interesează picturile care operează afectiv înainte de a deveni pe deplin lizibile intelectual. Uneori, textura, decupajul sau tensiunea spațială pot declanșa ceva emoțional sau psihologic care rămâne dificil de articulat. Acea incertitudine lasă loc amintirilor și proiecțiilor personale ale privitorului să pătrundă în lucrare.

Nu îmi doresc neapărat să comunic un mesaj unic și fix. Cred că pictura contemporană este cel mai puternică atunci când rămâne deschisă și permite coexistarea simultană a unor sentimente contradictorii: intimitate și înstrăinare, frumusețe și melancolie, dorință și pierdere.

În cele din urmă, sper ca lucrările să creeze un sentiment de atenție suspendată, în care imaginea pare să oscileze între apariție și dizolvare. Dacă picturile îi încurajează pe privitori să încetinească ritmul și să devină mai atenți la complexitatea materială și la încărcătura lor afectivă, atunci simt că au deschis acel tip de spațiu reflexiv pe care îl caut.

Care sunt următoarele obiective sau proiecte pe care doriți să le explorați în viitorul apropiat?

Sper să continui dezvoltarea unui corpus de lucrări care extinde aceste idei despre suprafață, temporalitate și instabilitatea imaginilor. Sunt interesat să duc picturile mai departe din punct de vedere material, permițând fundalurilor, petelor și texturilor să joace un rol mai activ în modul în care imaginea apare.

În prezent lucrez la o prezentare personală împreună cu Matt Carey-Williams la Londra, în octombrie, lucru care mă entuziasmează foarte mult, și realizez o nouă serie de picturi și desene pentru această expoziție.

În paralel, dezvolt un proiect mai amplu, pe termen lung, bazat pe cercetare, care combină experimentul de atelier cu cercetarea arhivistică și istorică. Acesta include lucrul cu colecții și biblioteci, precum și explorarea proceselor sculpturale alături de pictură și desen.

În general, preocuparea mea este să continui aprofundarea limbajului conceptual și material al lucrărilor, rămânând în același timp deschis experimentării.