Pentru mulți dintre noi, 2021 e unul postapocaliptic. Știu că ai pierdut mult în 2020 (ca majoritatea artiștilor de la noi și de oriunde), că te-ai luptat să rămâi pe linia de plutire, la nivel profesional, dar și din punct de vedere emoțional. Ce te-a ținut funcțională, unde ți-ai găsit acel minimum de resurse?

Familia şi căsuţa mea au fost refugiul emoţional, energetic şi creativ în toată perioada asta. Ce m-a mai ţinut pe linia de plutire au fost proiectele care erau deja în derulare, în special un proiect care se întindea pe termen lung, cofinanţat de AFCN, care m-a ţinut în priză, deşi lucram online, deşi era greu. Măcar aveam posibilitatea să construiesc planuri, să creez, ceea ce mulţi artişti nu au avut şansa să facă. Sunt unul dintre artiştii foarte norocoşi, pot spune.
Peste ce ți-a fost cel mai greu să treci, în pandemie?

Cel mai greu mi-a fost să accept pierderea turneelor internaţionale. Am simţit despărţirea de planurile de turneu ca pe o formă de doliu. Şi nu exagerez, am vorbit cu psihologi despre asta. Pierderea publicului, a întregului ansamblu de emoţii şi de strădanii din spatele unui turneu, asta a fost pentru mine extrem de greu de gestionat interior.

Cum s-a schimbat relația cu publicul, în vremurile astea complicate? Știu că au existat niște „revelații” dure, în sensul ăsta…

A fost extrem de interesant. Pe de o parte, avem publicul de teatru, care a savurat producţiile online, care a plătit bilete online, au fost spectacole cu mii de spectatori online, plătitori de bilet. Cred că publicul de muzică e foarte diferit, mai puţin angajat, mai puţin devotat, pentru că la muzică nu au stat lucrurile la fel. Muzica nu are cum să sune online la fel ca pe viu. La teatru, cu o echipă foarte bună în spate, faci dintr-un spectacol de teatru un live performance care se apropie lejer de senzaţia unui film. La muzică, distincţia e uriaşă între un spectacol live şi o producţie de studio, căci un concert online va suna ca un material de studio, chiar dacă se vede clar că muzicienii vor să recreeze în online senzaţia unui concert. De aia am şi evitat să fac concerte online, pentru că eu sunt artist de live, de scenă. Iar publicul de muzică a fost destul de reticent şi destul de rece faţă de eforturile artiştilor care s-au chinuit să ofere o producţie de calitate pe online. Nu zic mai mult, asta e oricum doar percepţia mea, doar punctul meu de vedere, nu vreau să ofensez pe nimeni.
Mie mi-a lăsat un gust amar, spre exemplu, reacţia mediului online la cererile muzicienilor de a fi sprijiniţi financiar de către guvernanţi. Un muzician de profesie nu se poate reorienta profesional peste noapte, din multe motive, dar cel mai la îndemână motiv este următorul: un muzician profesionist face muzică de la 4-5 ani, studiază minimum 4 ore pe zi, investeşte enorm în profesia sa, instrumentele costă, nu poţi abandona totul doar pentru că e un moment dificil pentru întreaga lume. În fine, e discuţie lungă şi aş purta-o cu drag în contradictoriu, nu aş argumenta la nesfârşit, fără să existe şi o altă părere, pe care să o combat 🙂

Există teoria că fără suferință nu există artă, că fericirea „amorțește” inspirația. Dacă așa ar sta lucrurile, s-ar umple lumea de capodopere, după 2020… Ai compus, ți-ai pus demonii pe fugă cu muzici noi?

Am compus. Am un material scris împreună cu Barabás Lőrinc, trompetist maghiar de mare valoare muzicală. Materialul se numeşte „Railroad”, pentru că l-am scris pe tren, în drumurile pe care le-am mai avut prin ţară sau prin străinătate, anul trecut şi anul acesta. Am cântat acel material la festivalul de la Gărâna şi a zis lumea că nu sună rău.

La începutul anilor 2000, ai obținut locul al II-lea la cel mai mare festival de jazz de pe lumea asta, cel de la Montreux. Ar fi putut fi începutul unui nou drum. N-a fost așa… Pentru că, după cum ai declarat chiar tu, la nivel internațional n-ai profitat de ce ți s-a oferit atunci. Din dragoste pentru România. Dacă ai fi optat pentru contractul în Los Angeles, care-ți fusese pus în brațe, ai fi simțit că-ți iubești mai puțin țara?

Nu. Aş fi simţit că-mi abandonez familia, nu ţara. Noi am crescut uniţi, bunica mea era tare drăgăstoasă, mama era foarte iubitoare, îmi iubesc fratele, surorile, mi-era greu să las totul şi să plec. Pe vremea aceea, eram foarte săraci. Făceam eforturi, alături de părinţii mei, să o scoatem la capăt cu cheltuielile familiei. În Bucureşti mi se promitea mai mult şi mai repede, mai sigur şi mai simplu. Aşa credeam atunci. Cu mintea de acum, aş face altfel multe, dar lumea nu se învârte decât într-un sens.

Dar țara asta își iubește artiștii? Sau funcționează ireproșabil sindromul Stockholm?

O, e absolut indiscutabil faptul că românii iubesc mai mult străinii. Se vede de fiecare dată în felul cum sunt trataţi românii faţă de străini, la festivaluri. Sau românii care stau în străinătate, că şi ei sunt mai iubiţi decât românii de aici. Nu, ţara asta nu îşi va iubi niciodată artiştii aşa cum o merită ei. Dar nu e trist, dacă nu îţi doreşti să schimbi ce nu poate fi schimbat. E mai relaxant să accepţi lucrurile aşa cum sunt şi să mergi mai departe. Eu voi fi mereu îndrăgostită de publicul român, oricât de mult sau de puţin m-ar iubi.

Ai fost încurajată să cânți de mică, în familie. Văzând ce înseamnă asta, aici, chiar și pentru un artist talentat și foarte apreciat, ți-ai susține fetele, dacă și-ar dori să-ți calce pe urme?

Nu cred în „călcat pe urme”. Cred în drumul fiecăruia. Există un bagaj genetic cu care  fetele mele au venit pe lume, poate vor face muzică, poate nu. Cea mică face beatbox. Cea mare desenează incredibil de frumos. Amândouă cântă la pian, cântă cu vocea. Nu le stresez cu asta, deşi Eva Luna va avea acces nelimitat la studioul meu, iar Abi va începe o trupă cu verişoara ei, Anna, care e o extraordinară pianistă. Nu le-am dat la Liceul de Muzică, e prea devreme să mă gândesc la asta. Om vedea mai încolo.

Suntem, în continuare, în pandemie. În valul patru, ca să fim exacți. Într-un prezent atât de incert, mai ales pentru un freelancer din zona artei, ce mai reușește să te fericească?

Ah, sunt aşa de multe lucruri care îmi provoacă lacrimi de fericire… Am fost la un concert de excepţie, la Aynur Dogan, la Festivalul Plai, un cadou neaşteptat de la soţul meu. Am fost invitată la Anonimul şi am reuşit să văd filme excelente. Am discuţii incredibil de emoţionante cu fetele mele, iar soţul mă face fericită zilnic. Peste toate astea, am colaborări cu muzicieni şi artişti atât de generoşi şi de creativi, încât, chiar şi aşa, în pandemie, mă simt cel mai norocos şi mai împlinit om din lume. Dar pandemia mi-a adus şi o doză foarte mare de acceptare a inevitabilului, a morţii, a tristeţii. Pandemia, vârsta, nu ştiu exact ce anume, dar ceva m-a făcut să fiu mai calmă. Fericirea mea e, totuşi, în aplauzele de dinaintea bisului.