Considerat unul dintre cei mai prolifici artiști contemporani din România, Nicolae Comănescu (n. 14 noiembrie 1968) s-a afirmat în climatul artistic post-decembrist alături de grupul Rostopasca (Dumitru Gorzo, Alina Pențac, Angela Bontaș, Alina Buga, Florin Tudor și Mona Vatamanu), iar ulterior, individual, printr-un program plastic marcat de diversitate materială și tehnică. Comănescu a absolvit Academia de Arte din București la clasa profesorului Ion Sălișteanu în 1998. Opera sa este una endemică Bucureștiului, integrând însăși materia orașului în planul picturilor. Lucrările sale reproduc cadența aglomerărilor urbane, a forțelor politice iconoclastice și a imploziei informatice necontenite.

Cu artistul Nicolae Comănescu mă întâlnesc destul de rar. Amândoi avem lipsa de timp acută în sânge. Dar asta nu ne-a împiedicat niciodată să ne admirăm discret de la distanță. Ba mai mult, atunci când ne revedem pare că nu a trecut deloc timpul, nici peste noi, nici peste discuțiile ce tocmai iau naștere.

Plin de energie, deloc în racord cu datele din buletin, Nicolae ne-a pregătit în vara aceasta un real maraton vizual. Un prim semnal a fost „Scrap Metal Kaboom Orchestra”, intervenția expozițională din Casa Pittner, o fostă școală de Arte și Meserii din Reșița, devenită ulterior locuință socială, apoi ruină – încadrată astăzi ca monument istoric de tip clasa B. În rândurile ce urmează, am să-l provoc să ne povestească în exclusivitate (că tot se poartă termenul acesta) cu ce expoziție de proporții urmează să ne surprindă.

Nicolae, cum ai ajuns în echipa de salvare a casei Pittner din Reșița?

În primul rînd eu am o relație mai veche și specială cu Reșița. De 10 ani cunosc și sînt prieten deja cu patru colecționari de artă contemporană din Reșița precum și cu alți pasionați de artă contemporană. Raportat la mărimea orașului există aici un interes extraordinar de mare pentru arta contemporană iar pentru mine-i ceva fantastic! Este ceva „dubios” cu orașul ăsta, un lucru care m-a atras demult la el.

Echipa implicată în salvarea Casei Pittner avea de mult interes să identifice artiști și oameni de specialitate pe care să-i apropie programului. Proiecțiile pentru revitalizarea culturală a spațiului existau încă din faza incipientă a proiectului. Mereu m-a afectat deprecierea patrimoniului construit și am căutat să mă implic în salvgardarea lui. Am încercat acest lucru, de la o acțiune minimă și aproape inutilă precum semnarea unor petiții pe Facebook pînă la a sări gardul la Moara lui Assan pentru a culege materialele unei ruine industriale spre a le folosi în lucrări. Click aici pentru cîteva lucrări din acea perioadă

Implicarea în acest proiect s-a produs și ca urmare a proiectelor anterioare în care am chestionat istoria recentă, reflecția sa în starea patrimoniului construit. Astfel, prin intermedierea Ministerului Culturii și Primăriei Reșița (mă folosesc de această ocazie pentru a le mulțumi lui Valentin Savu și Dorinel Hotnogu pentru ajutorul, entuziasmul și energia extraordinară pe care mi-au dat-o) am ajuns să fac parte din acest proiect. La rîndul meu, am implicat-o pe Smaranda Ciubotaru în calitate de curator al expozițiilor și de viitor colaborator în mai multe proiecte legate de Casa Pittner.

Povestește-ne puțin despre istoria acestei clădiri și despre importanța ei culturală în arealul orașului.

Casa Pittner sau “Școala Pittner” este situată pe strada Furnalelor în cartierul Muncitoresc (îngă fosta uzină a Combinatului Siderurgic Reșița (administrată actual de firma TMK). A fost casa familiei învățătorului August Pittner, acesta transformînd construcţia, parțial, în școală primară civilă în urma edificării (la jumătatea secolul al XIX-lea). Este amplasată în proximitatea Furnalului Nr. 2, un obiectiv de patrimoniu industrial de mare importanță în Sud-Estul Europei, construit în 1963 și inclus în lista monumentelor istorice de clasă A. Construcţia în sine, a Casei Pittner, este deosebită prin tehnica arhitecturală vernaculară folosită – este făcută dintr-o cărămidă de chirpici care nu a fost arsă (cărămidă crudă). Prin proiectul de reabilitare, casa va redeveni un centru educațional, prevăzut cu un muzeu, săli de expoziţie, spații de prezentare, birouri şi alte spaţii unde se vor organiza ateliere creative de pictură, de artizanat, restaurare sau literatură. Este un model de urmat pentru toate restaurările viitoare din zonă și din țară – un model de revitalizare a unui astfel de spaţiu, dar și al întrebuințărilor sale, spre a-i perpetua importanța socio-istorică.

Latura ta activistă are vreo legătură cu începuturile carierei tale artistice, mai cu seamă apartenența ta în grupul Rostopasca?

Totul are legătură cu tot. Deși eu cred despre mine că sînt departe de a fi un artist activist totuși sînt în continuare de părere că n-ai cum să nu dai o mărturie despre timpurile pe care le-ai parcurs. Este imposibil să nu apară pe undeva în lucrările tale spre exemplu o reacție sau un ecou cît de mic al corupției monstruoase din societatea romînească, cea mai mare din istoria poporului ăsta, sau un eșantion al gradului de poluare (de toate felurile) în care trăim. Eu sînt în continuare același om din vremea grupului Rostopasca. În continuare lucrările mele sînt o formă de conversație cu contextul în care trăiesc, sînt niște scrisori cu destinatarul foarte bine cunoscut. Din vremea Algoritmului lui Briemberg sau chiar mai demult.

Se știe că în practica ta, deseori îți prepari vopselele din materiale pe care le găsești direct în mediul urban, apoi pictezi cu ele peisajul de unde le-ai colectat. Este și asta o formă de reciclare a peisajului/materiei în pictură?

Cu riscul de a mă repeta…Praful are o puternică încărcătură informatică, ideologică, metaforică. Praful este extrem de puternic și extrem de mult; în București, ca de altfel în toată Romînia. La noi praful e politic.

Iar dacă în alte orașe praful poate fi praf și nimic mai mult, în cazul bucureștenilor, praful e metabolismul orașului, praful contine ADN-ul istoriei noastre. La un moment dat m-am gîndit că ar trebui inventată o tehnologie: am folosit o rîșniță de cafea și am obținut particule foarte mici, din care mi-am făcut prafuri pe diverse categorii de materialitate, apoi amestecat totul cu un medium acrilic transparent și am obținut mai multe feluri de pastă cu care am pictat.

Să luăm seria Moara lui Assan spre exemplu. Deși nu am urmărit să fac anume un proiect dedicat Morii lui Assan, observ că aceasta revine în mai multe perioade din pictura mea. Lucrările sînt făcute cu praf și pămînt prăfos din Berceni din fața blocului în care stau, pulbere din cărămidă și rugină de la Moara lui Assan (moară monument istoric lăsată intenționat să se degradeze de un proprietar criminal, proprietar care poate să fie criminal și să nu pățească nimic legal datorită politicienilor criminali și ticăloși din Romînia), praf din caca de cîine strîns din rigola din dreptul intersecției străzilor Panselelor cu Călțunași, lut de un roșiatic grena de un roșu venețian care dă într-un vișiniu putred cules de mine și de mai mulți prieteni dintr-un loc apărut în urma eroziunii accelerate din ultima vreme de la baza falezei dintre 2 Mai și Vama Veche, eroziune care a apărut după construcția digului de la Capul Midia în anii 80′ ai secolului trecut, etc.

La început nu mă așteptam la virtuți estetice, ca să zic așa, din partea unei materii atat de ‘mi­ze­­rabile’, dar am des­co­perit pe parcurs că seamănă cu pictura în glasiuri, nuanțele se învîrt în jurul siennei, iar uneori pot fi chiar prețioase. Aproape că nu am ales să lucrez cu praf. Praful m-a ales pe mine… Praful a ales orașul în care locuiesc, țara… Praful face parte din viața noastră și nu îl observăm decît atunci cînd e prea mult. Momentul cînd am ales să lucrez cu praf a fost cel în care am devenit conștient de el. Mi-am dat seama că e o materie densă, plină de informație. E o materie care merită interogată și poate fi folosită pentru a interoga.

Sunt artiști romîni contemporani care vorbesc de praful ridicat de demolările comuniste. Probabil cea mai mare realizare a comunismului în Romînia e recolta de praf la hectarul de cartiere și monumente istorice distruse. Nu-i nimic, comunismul a trecut și putem, în sfârșit, să ne bucurăm de praful ridicat de buldozerele care ne dărîmă monumentele istorice rămase, de clădiri de birouri ce încalcă normele de urbanism, de creșterea numărului de automobile care, raportată la PIB, e cea mai mare din Europa, de minciunile politicienilor. Dar despre lucrurile astea știm și știm tot și ne-am și plictisit să mai vorbim.

Nu sunt un adept al activismului în artă. Pe de altă parte, e greu să trăiești în Romînia fără să fii pătruns de nedreptățile profunde pe care le vezi la fiecare pas. Prin folosirea prafului am făcut o alegere. În Romînia, praful e un indicator al nivelului de trai, e un semnalizator al corupției clasei politice. Este atît de mult praf în București și în Romînia (și) din cauza faptului că clasa politică e, în cel mai bun caz, rău intenționată. Ei, eu încerc să fiu un observator neutru, care folosește praful. Nu vreau să spun prin picturile mele că guvernul Romîniei (indiferent din ce perioadă) e un guvern corupt, hoț, ticălos, criminal sau că suntem un popor fără organizare socială. Asta se vede cu ochiul liber, mergînd la întîmplare prin țară. Ce vreau să fac e să folosesc un produs al orașului, materia istoriei noastre mai recente sau mai îndepărtate, ADN-ul nostru, și să-l folosesc pentru descrierea vecinătăților, descriere în care acționează și materia cu care lucrez.

Îmi povesteai în atelierul tău din Piața Amzei despre trei alte noi tehnici pe care vrei să le abordezi în acest amplu proiect. Ne poți descrie puțin această latură experimentală a pictorului Nicolae Comănescu?

Nu stiu cît de latură experimentală este… cît mai mult un apetit și o curiozitate naturală și turbată de a explora și „picta” în toate mediile și dimensiunile. Integrarea în planul pictural al materiei Casei Pittner s-a concretizat în această serie. Urmează să implic cumva înțelegerea mea despre istoria Reșiței (pe care n-o văd prea diferită de istoria mea personală și istoria lumii) în cîteva permutări plastice de diverse materiale. O să încerc niște decalcuri după niște clădiri și spații părăsite, intervenție pe fotografie (din arhiva fotografului fostului Combinat Sidelurgic din Reșița, Ioan Mato – mulțumim familiei Mato pentru accesul în arhivă) și niște „desene obiect” făcute printre altele din chirpici din Casa Pittner. Iar vreau să mulțumesc aici lui Florin Safer și Ovidiu Apostol pentru că au fost alături de mine în cîteva expediții de recunoaștere și documentare.

În cadrul discuției noastre legate de proiectul „Scrap Metal Kaboom Orchestra” am aflat că ți-ai propus un real maraton artistic desfășurat în lunile august și septembrie a.c. Care sunt etapele expoziționale și locațiile unde publicul poate vizita acest proiect?

 Am avut deja un preview în Casa Pittner pe data de 1 august. Urmează încă o expoziție la spațiul din Malmaison al galeriei H’Art pe data de 9 septembrie (curatori: Smaranda Ciubotaru și Dan Popescu) și expoziția extinsă, care va avea loc în Reșița la Muzeul Banatului Montan (curator: Smaranda Ciubotaru), posibil încă o expoziție în noul sediu al Muzeului Cineastului Amator la o dată care va fi anunțată curînd.

Finalizarea acestui demers cultural aduce cu el și publicarea unei cărți sau a unui catalog? Poate chiar un documentar video?

Sigur că da! Am început deja lucrul la un catalog și avem deja mult material pentru un viitor documentar. Nu știm exact cînd și cum vom face acest lucru, însă am mobilizat deja o echipă în acest sens. Chiar vreau să le mulțumesc aici (și să vă arăt cîteva linkuri mișto cu materiale din munca lor) lui Ștefan Schultz (@_stefan_schultz_) https://vimeo.com/stefanschultz,  Daniel Pușcău – https://www.instagram.com/danielpuscau,  https://www.facebook.com/groups/DanielPuscauPhotographer, Petre Dalea –  https://petredalea.ro, Marian Truțulescu – https://www.facebook.com/marian.trutulescuart.

După restaurarea și punerea în funcțiune a casei Pittner, te gândești să ții cursuri de artă acolo pentru comunitate?

Cu siguranță, în măsura în care o să fiu invitat. Știu că se plănuiesc diverse activități de promovare a patrimoniului local, a turismului cultural, de punere în valoare a colecțiilor și muzeelor locale precum Muzeul Banatului Montan,  Muzeul Cineastului Amator și Salonul de Fotografie Industrială  (îi mulțumim directorului Andrei Bălbărău  pentru incursiunile în underground-ul Reșițean, arhivele foto și istoria recentă a orașului – Muzeul Cineastului Amator )

În toamnă te odihnești, sau începi un alt proiect? Ai ceva planuri noi de viitor?

Odată ce o să termin proiectul din Reșița (din punct de vedere „birocratic” pentru că îmi este teamă că nu o să mai termin niciodată proiectul „Reșița” care se va transforma continuu și va face legături cu tot) am să revin la partea a doua a proiectului Marea schemă generală a tuturor lucrurilor (General Grand Scheme of Things, curatori: Dan Popescu și Smaranda Ciubotaru), început la spațiul din Cluj al Galeriei Invitro anul trecut. Noua expoziție va avea loc la galeria H’Art din București undeva în iunie-august 2022 și va avea și un catalog scos de galeria H’Art și galeria Invitro în colaborare cu editura Vellant. Fotografii din expoziția Marea schemă generală a tuturor lucrurilor de la spațiul Invitro din Cluj puteți vedea aici (Foto YAP Studio)