Propagarta a discutat cu Olga Vintaniuc, director fondator al KULTERRA Gallery, despre debutul din 2021 al galeriei, dificultățile întâmplinate la intrarea în piață, planurile pe care le are pentru restul anului 2022, dar și despre experiențele care au ajutat-o cel mai mult în construirea carierei de galerist. 

Kulterra Gallery a debutat anul trecut cu o expoziție Obie Platon. Care va fi parcursul ei pentru restul anului 2022? Ce proiecte ne poți dezvălui?

Pentru noi Kulterra se află mereu la debut, pentru că fiecare proiect, fiecare expoziție, fiecare nou artist cu care colaborăm înseamnă o reinventare, o renaștere. Da, am debutat în 30 septembrie 2021 cu expoziția ”Obie Platon. Connected/Disconnected. CNNCT/DSCNNCT”. De de atunci am mai avut expoziția ”Elena Bria. New Academia”, urmată de cea încă deschisă pentru public (până pe data de 8 mai): ”EQUINOX. Alexandra Satmari, Natalia Romanciuc, Teona Toderel, Valeria Glibiciuc”. Așadar, trei expoziții cu 6 artiști și artiste. Expoziția Elenei Bria s-a încheiat în februarie 2022, iar Equinox s-a deschis pe 10 martie anul acesta. Cu aceste expoziții am început anul. Între timp, l-am reprezentat pe Obie Platon la Dubai Expo 2020, în luna martie, am lansat un Call for Artists, în luna ianuarie, la care au participat circa 100 de artiști.

Pentru finalul acestui an avem programate 5 expoziții în care vom prezenta lucrări de 7 artiști pe care îi reprezentăm exclusiv. Trebuie spus că până la această dată, 8 artiști au semnat cu noi să-i reprezentăm în exclusivitate.

Între timp am deschis Kulterra Store Art, un proiect foarte important pentru noi, de fapt, cel mai important proiect în afară de programele noastre expoziționale, mai ales că ne permite să colaborăm în mod activ și cu artiști pe care nu-i reprezentăm noi. Desigur, putem menționa intențiile noastre și, în unele cazuri, decizia de a participa la Romanian Design Week, la Noaptea Albă a Galeriilor etc. În plus, în cadrul programului Featuring Kulterra, o parte din spațiu este dedicat unor galerii/artiști invitați, care pot expune temporar în vitrinele noastre. Pregătim o expoziție la Roma, în colaborare cu galeria artistului Carlo D’Orta. La fel, trebuie să precizez că una dintre lucrările Elenei Bria ”Încoronarea Regelui Ferdinand” (2018), o lucrare cu adevărat impresionantă, va fi prezentată la Muzeul Unirii din Alba Iulia cu ocazia evenimentelor dedicate zilei de 10 mai. În luna iunie participăm la târgul de artă din Monte Carlo. În fine, Kulterra organizează și evenimente conexe, concerte, piese de teatru etc.

Situația operatorilor economici din domeniul culturii este destul de încercată, în piața de artă încă incipientă de la noi. Care sunt cele mai mari dificultăți pe care le-ați întâmpinat de la deschiderea galeriei?

Ah, aș începe prin a nu mă plânge. Pur și simplu nu este constructiv, iar în această perioadă dură, marcată de doi ani de pandemie și de un război care a debutat distructiv imediat după, mai toți operatorii economici, din mai toate domeniile au fost afectați într-un fel sau altul. Dacă noi ne plângem, cei din HORECA ce să mai spună? Dar cei din lumea spectacolului, când știm că luni de zile sălile au fost închise, evenimentele anulate sau exportate în online? Fie ne adaptăm, fie nu. Iar dacă o facem, mă gândesc că e bine să luăm provocarea așa cum e, să atacăm problema în mod frontal. Oricând va fi un motiv de nemulțumire, este inevitabil, dar ideea e să mai și trecem peste. Nu țin morală, spun efectiv cum abordez chestiunea. De asemenea, nu știu dacă mai putem vorbi despre o piață ”incipientă”. Ne-am obișnuit să o numim așa deși în ultimii ani vedem că piața chiar a început să se așeze, competiția să crească, numărul de galerii, de artiști expuși, maturizarea caselor de licitații, hub-urile – Combinatul Fondului Plastic și, mai nou, comunitatea de la Malmaison –, ori deschiderea unui muzeu privat de artă (MARe/Muzeul de Artă Recentă), fiind tot atâtea argumente să ne redefinim întrucâtva părerea privind piața de artă de la noi. Sigur, eu mă refer aici în special la București, dar exemple am avea și din restul țării, în marile orașe. Ca să răspund la întrebarea privind cele mai mari dificultăți pe care le-am întâmpinat: ei bine, ele au ținut mai mult de organizare, adică de transformarea în realitate a detaliilor, astfel încât ele să corespundă cu planul de pe hârtie. Poate o să mire, dar nu birocrația sau legislația mi-a ridicat cele mai mari probleme, cât provocarea de a găsi ateliere care să producă bine și la timp rame de dimensiuni atipice, ori soluții care țin de transportul lucrărilor de artă, uneori peste graniță.

Se  discută destul de mult, recent, depre schimbările propuse de Proiectul de Ordonanță de Urgență, care vine să modifice legea care reglementează sistemul de finanțare a programelor, proiectelor și acțiunilor culturale, mai exact OG 51/1998. Care sunt, din perspectiva ta de maneger al unei galerii, dezavantajele aduse de această schimbare?

Trebuie să observ că întrebarea este cam țințită, se referă doar la dezavantajele pe care schimbările le-ar putea implica. De ce nu ar exista și avantaje? Așa cum am arătat și la întrebările anterioare eu sunt mai puțin dispusă să fiu dezamăgită sau deranjată de schimbări, cât caut să văd ce anume din acele modificări îmi este de folos. 

Iar aici vorbim despre modificare OG 51.1998. Aș nota mai întâi că respectiva Ordonanță a mai fost modificată în câteva rânduri. Dacă țin bine minte s-au făcut modificări și-n 2001, în 2006, în 2008 și-n 2015... asta doar din ce-mi amintesc. În privința acestui proiect noi așteptăm părerea juriștilor și a contabililor noștri care l-au primit spre consultare.

Eu, însă, citind pe pagina cultura.ro textul proiectului de modificare a legii nu am descoperit acel articol explicit în care se vorbește despre mărirea taxelor pentru galerii! Articolul 21,căci acolo este singurul loc unde putem găsi ceva în direcția asta, nu-mi pare suficient de limpede în acest sens. Poate că n-am fost prea atentă, oricum aici aș aștepta observațiile juriștilor.

Dar ar trebui să notăm că, pe de altă parte, proiectul de modificare a legii presupune mărirea finanțării în anumite capitole și sporirea transparenței sau micșorarea birocrației. Spre exemplu, amortizarea mijloacelor fixe care nu sunt utilizate exclusiv în scopul implementării proiectului finanțat s-ar putea face în procent de până la 25% din totalul finanțării nerambursabile, în timp ce-n legea actuală nu se depășește 20%. 

Mai observăm că-n propunerea de modificare se impune și comunicarea publică a rezultatului selecției, după soluționarea contestațiilor, în timp ce-n legea actuală nu se impune publicarea rezultatelor după soluționarea contestațiilor.

Mai notez ca parte pozitivă faptul că în timp ce legea actuală cere ca aplicanții să fie ori persoană fizică autorizată, ori persoană juridică înființată în conformitate cu prevederile legale, în propunere apar menționate și întreprinderea individuală sau întreprinderea familială, adică avem o deschidere explicită spre o diversitate mai mare de posibili beneficiari ai finanțărilor nerambursabile.

Una peste alta să nu uităm că această propunere s-a făcut în vederea pregătirii programului Timișoara – Capitală Europeană a Culturii, așa că ar fi bine să o analizăm și în context sau în temeiuri. Vreau să fiu bine înțeleasă: nu fac apologia ministerelor, a guvernelor sau a politicienilor. Dar pur și simplu consider că trebuie să abordez rece, calculat și echilibrat orice îmi vine dinspre autorități.

Ai lucrat în trecut și în marketing. Te-a ajutat asta în ceea ce privește managerierea galeriei pe care ai și fondat-o?

Desigur! Marketingul este în prima linie în relația cu clientul și tot în prima linie în relația cu managementul. Trebuie să culeagă din piață argumentele care să furnizeze managementului informații pentru o strategie realistă, în timp ce trebuie să implementeze în piață viziunea care vine dinspre management. La Kulterra, experiența mea din marketingul de cultură a folosit enorm, nu doar pentru că mi-a oferit un model de lucru cu echipa, dar și pentru că m-a familiarizat cu problemele specifice din piața artei și din lumea operatorilor care definesc această piață.

Ai lucrat în echipa MARe încă din 2018. Cum ai ajuns să fii parte din această echipă și care sunt cele mai folositoare lucruri pe care le-ai învățat acolo?

Sunt cel puțin trei motive care mi-ar veni în minte, privind modul în care am ajuns să lucrez pentru MARe/Muzeul de Artă Recentă chiar din primul an. În primul rând ar fi studiile de management cultural; în al doilea rând ar fi – iar asta va suna puțin paradoxal – faptul că lucram până atunci în vânzări, în domeniul IT, iar asta a constituit de fapt un avantaj, muzeul având nevoie de o persoană de marketing pragmatică și care lucrase deja la nivel corporate. În al treilea rând, sunt pasionată de artă, îmi petrec mult timp în galerii, printre colecționari, galeriști și artiști. Poate că de aceea mi s-a propus să lucrez pentru muzeu, căci, da, am fost chemată în echipă, nu am aplicat. În același timp, nu sunt o excepție: la MARe aproape toată echipa (curatori, comunicare etc.) este alcătuită (cel puțin în formula de început) din oameni care au fost invitați să facă parte din acest proiect.

De învățat am învățat foarte multe. MARe este pe de o parte o fundație, pe de altă parte este un muzeu privat de artă, care are și un shop plus o cafenea. Frecvența, ritmul, amploarea și complexitatea evenimentelor expoziționale și editoriale, a programelor educaționale, a evenimentelor în parteneriat sau chiar a evenimentelor private sunt foarte mari și deloc ușor de gestionat. Am învățat mai bine ca oricând și ca oriunde să ”vând” artă. Pun ghilimele pentru că MARe nu vinde artă propriu-zis, mai degrabă o cumpără, cât vinde expoziții, vinde concepte, vinde viziune. Și poate că tot acolo am învățat să nu mă plâng de dificultățile economice căci, dacă ne amintim, imediat după carantina din 2020, muzeul a făcut o campanie serioasă de achiziție de artă tocmai pentru a sprijini piața din care face parte. Pe scurt, dacă piața în care te miști suferă, ai două mari alternative: te retragi, abandonând-o, sau rămâi, infuzând capital pentru a o întări. La fel și noi, la Kulterra, galerie deschisă în timpul pandemiei, filozofia a fost clară: dacă totul pare să se mute în online, noi vom dovedi că spațiul real, fizic, încă există și contează. Am pariat corect, se pare.

Pe lângă munca pe care o faci pentru a promova și susține artiștii tineri de la noi, creezi și tu artă. Cum coexistă cele două preocupări ale tale? Te-ai gândit să le expui?

Am să subliniez de la început: nu sunt artistă! Nu în sensul în care sunt artiști cei pe care-I reprezintă Kulterra. Eu nu trăiesc din arta mea și nici pentru arta mea. Eu pictez pentru că am nevoie și pentru că îmi place. Este un hobby, nu un destin. Nu creez artă, cât mă recreez pe mine. O spun tocmai din respect pentru cei pe care chiar îi consider artiști și pentru care chiar investesc timp, energie și multă pasiune. Aș zice că arta mea constă mai degrabă în a reprezenta artiști. Sau, cel puțin, îmi doresc să-mi fac meseria la nivel de artă. De pictat, eu pictez mai degrabă decorativ, iar de expus aș expune doar dacă, de exemplu, ar ajuta ca parte dintr-un décor sau dacă prin comercializarea lucrărilor s-ar sprijini o cauză pentru care aș milita.