
Vioara Bara: „Îmi pun urletul meu mut pe pânză, ca o eliberare”
Am stat de vorbă cu Vioara Bara, înainte de deschiderea expoziției sale personale la MNAC. Ne-a povestit despre universul lăuntric, oniric, viu colorat, populat de personaje bizare și animale-simbol, despre relația dintre artă și scenă și despre demoni.
Detalii despre expoziție găsiți aici.
Câteodată, pare că personajele din lucrările tale se întâlnesc la granița dintre lumi. Sus-jos, cer-pământ, fantezie-realitate. Este vorba poate, despre o atentă punere în scenă a ceea ce încerci să transmiți. Care este legătura dintre arta ta și scenografie?
Aș vrea să încep prin a explica mai exact ce reprezintă acest bestiar sau univers apocaliptic pe care îl pictez. NU este nici o ,,punere atentă în scenă’’. În ciuda faptului că sunt scenograf, nu îmi caut subiectele și poveștile din lumea teatrului. Răspunsul e foarte simplu: pictez ceea ce simt, ceea ce văd, felul cum mă raportez la valorile umane, morale sau sociale din sistemul în care trăiesc. Toate frustrările, fricile, angoasele, disperările, toate visele neîmplinite sau împlinite, le vomit pur și simplu pe pânză cu o plăcere de-a dreptul masochistă. Pentru că nu pot să țip în stradă că trăim într-o lume strâmbă și alterată de clișee, de falsă democrație, de sărăcie spirituală, de mizerie umană, îmi pun urletul meu mut pe pânză, ca o eliberare sau ca o gură de aer ca să nu mă sufoc. Pentru că mă dor lucrurile din jur, aș vrea uneori să pot transgresa dincolo de formă, ca să nu mă simt, după cum bine ai afirmat, suspendată între două lumi: între cer și pământ, între iad și rai, între frumos și urât. Dar poate că frumusețea o găsim tocmai în imperfecțiunea lucrurilor, în dualitatea și echilibrul lor: între iubire și ură nu este decât un pas, nu?
Și uite așa am început să pictez ciclul ,,Țipătul femeii pasăre”, ,,Universul cel mare mănâncă universul cel mic”, ,,O iguană mănâncă o altă igoană”, ,,Mireasa își privește giulgiul”, ,,Poartă spre cerul dinlăuntrul meu”, iar în prezent pictez ,,Între bestie și supraom”.
M-ai întrebat despre legătura dintre artă și scenografie. Eu am să-ți spun doar, ce este scenografia dacă nu o grafie a scenei, un desen tridimensional, o reprezentare a formei care respiră amprenta actorului, amprenta regizorului, amprenta scenografului?
Dacă universul creat în spațiul scenei devine o reprezentare a formei, golul scenei nu reprezintă nimic sau poate, reprezintă haos și dezordine. El rămâne doar un gol pe care trebuie să-l însuflețim cu un desen, cu o grafie de forme și lumini. Scenografia reprezintă fuziunea perfectă între text, gând, idee, concept și imagine: ar trebui să simbolizeze, să sugereze o metaforă a conceptului sau ideii de spectacol și care, pe perioada de desfășurare a piesei, să se metamorfozeze cu discreție, odată cu actorul.
Monștri expresivi, ceruri colorate violent, case cu ochi iscoditori, păsări totemice și o veșnică plutire. Cu alte cuvinte, un univers interior unic. Cum l-ați construit? Care este originea ființelor care ne urmăresc din pânze?
Universul meu coșmăresc cu personaje sau demoni cu regnuri amestecate, vine dinlăuntrul meu, din subconștientul meu. Este o reprezentare metaforică a întrebărilor pe care mi le pun despre bine și rău, despre urât și frumos, despre angelic și demonic, despre ceea ce ESTE și NU ESTE permis, despre necesitatea transgresării granițelor pentru a putea evolua, trăi, iubi și a face artă. Eu pictez omul, așa cum este el pe dinlăuntrul său și care dimineața când se trezește din somn, rușinat, își pune masca cea de toate zilele. Uneori o pun și eu pe stradă: de aici poate, necesitatea de a manifesta prin arta care imprimă ideea unui conflict perpetuu, în care viața e sfârtecată în fiecare clipă de vitregiile sorții. Sunt multe lucruri care DOR: e suficient pentru un artist să le vadă, să le simtă și să le exprime. Un semnal de alarmă exprimat prin limbajul vizual și nu numai, devine un mesaj pentru trezirea conștiinței sociale. Vorbim de lucruri mari, da, dar lucrurile mari sunt făcute din lucruri mărunte. Am sa vă citez din manifestul pe care l-am citit pe parcursul unei acțiuni:
Un abis între bestie și supraom
NU călcați iarba, NU rupeți florile, NU stricați aerul.
NU abandonați copiii, NU furați inocența, NU ucideți visele.
NU murdăriți apele, NU tăiați pădurile, NU omorâți păsările.
NU alungați bătrânii, NU scuipați mâncarea, NU otrăviți apa.
Lacrimile dor. Miros a sânge. Respirăm. Simțim. Iubim.
NU călcați, NU rupeți, NU stricați, NU abandonați, NU furați, NU ucideți, NU murdăriți, NU tăiați, NU omorâți, NU alungați, Nu scuipați, NU otrăviți, NU MANIPULAȚI.
Cum se transcrie în arta românească de astăzi moștenirea generației de artiști ai anilor 80?
Fără lipsă de modestie, eu cred că generația optzecistă a făcut istorie. Dacă în acea perioadă erai fidel conceptului ,,artă pentru artă’’, azi, acest concept a devenit ceva desuet și poate vorbim despre consumismul în artă, despre criza artelor tradiționale precum pictura sau sculptura, despre importanța conceptului într-o instalație, în detrimentul esteticii, despre puterea banului și de o reîntoarcere la noul realism. Totul se vinde și totul se cumpără.
Se vorbește, inevitabil, și despre neo-expresionism, atunci când se vorbește despre Vioara Bara. Cum vă raportați la termen, văzându-l mereu în proximitatea numelui dvs.?
Dar nu mă raportez niciodată la acest termen. Eu sunt o expresionistă pentru că nu pot fi altfel. Criticul Erwin Kessler m-a definit foarte frumos, vis a vis de acest termen, așa că îmi permit să îl citez: ,,Dacă (neo-) expresionismul nu ar fi existat, Vioara Bara l-ar fi inventat. Ea nu a îmbrățișat expresionismul, ci mai degrabă a crescut cu el, ca și cum s-ar fi hrănit dintr-o unică substanță, aceea a prezenței stridente a sinelui perplex, ce se afirmă în fața lumii înconjurătoare, oarbă și surdă. Un sine colorat, decupat pe fundalul unei societăți terne. Fiecare operă a Vioarei Bara reprezintă dialectica formelor anxioase desfășurate în medii noroioase’’.
În ce fel este iubirea un demon? Ce o diferențiază de alți demoni, însă?
Ți s-a întâmplat vreodată să iubești dureros de tare și iubirea ta să se transforme în ură? Să plângi la primul sărut? Să iubești cu disperare dar totuși să o refuzi? Să-ți dorești să faci tot ce-i nepermis? Să te arunci în abis ca să înveți să zbori? Să plângi de fericire când vezi un copil flămând pe stradă sau un bătrân neajutorat? Să trăiești clipa dureros de intens? Să sfidezi moartea?
Cred că ți-am dat suficiente răspunsuri: de ce să numim această dualitate din om demonică? Semantic vorbind, cuvântul demonic nu are întotdeauna o conotație negativă. A putea iubi și a putea simți este cel mai frumos lucru, este o comuniune cu universul, un schimb de ,,energii disipative’’. După concepția modernă a lui Ilya Prigogine (chimist și epistemolog belgian de origine rusă) în spațiu este o continuă fierbere de ,,energii disipative’’ care formează structuri ordonate și organizate prin disiparea acestor energii, începând de la stările haotice în condițiile de îndepărtare de starea de echilibru. Deci, lumea este un haos generator de ordine, un univers dominat de complexitate.
Veți avea o expoziție personală la MNAC, care se deschide pe 22 aprilie și se numește „Despre iubire și alți demoni”. Care este povestea ei?
Povestea ei am spus-o deja. Cu dragoste Magdei Cârneci, curator, Antigonei Rogozea, curator, și lui Călin Dan pentru organizarea expoziției.