Expoziția „România. Reprezentarea identitară a portului popular în artă”, prezentată în perioada 21 noiembrie 2025 – 15 martie 2026 la Muzeul Național de Artă al României își asumă, prin titlu și prin declarațiile curatoriale, o misiune ambițioasă: aceea de a repune în discuție ia ca simbol identitar, într-un câmp tensionat între tradiție și modernitate. Jocul dintre finalul cuvântului “România” și „ia” ca obiect vestimentar sugerează o reflecție (neinspirată) asupra modului în care acest obiect vestimentar de patrimoniu reprezintă identitatea națională. Totuși, deși cadrul poate părea fertil, titlul anunță contextualizarea lacunară și unilaterală a iei în cadrul istoriei naționale și zonale (sau lipsa de contextualizare în context mai larg, multinațional). O astfel expoziție putea deveni o platformă critică pentru a analiza identitatea națională, aproprierea culturală, hibriditatea, migrația și politicile reprezentării. În practică însă, ea se transformă gradual într-o alocuțiune vizuală întâmplătoare cu accente naționaliste periculoase, lipsită tocmai de această complexitate.

Între discursul curatorial și textele de pe etichete se deschide o fractură care subminează întregul demers. Dacă intenția declarată inițial pare a fi una de tip decolonial și incluziv, limbajul și informația concretă a etichetelor contrazice brutal această poziționare. Chiar dacă am apreciat intenția de a educa publicul cu privire la originea cuvântului „țigan” și a semnificațiilor pe care acesta le încapsulează, precum și contextualizarea istoriei reprezentării romilor în arta românească – marcată de exotizare și marginalizare – etichetele perpetuează clișee. Formulări precum „o țigăncușă clasică”, utilizate pentru a descrie o figură feminină romă, nu doar că reproduc stereotipuri etnice și de gen, dar trădează o lipsă de sensibilitate critică și de responsabilitate instituțională și anulează, prin ignoranță, un discurs care se dorește a fi profesional, actual și decolonial.

Mai mult, unele texte alunecă într-un registru anecdotic, speculând asupra relațiilor dintre persoanele reprezentate, într-o manieră mai apropiată de bârfa socială decât de analiza muzeologică. Într-un muzeu național, eticheta nu este un spațiu de comentariu informal, ci un instrument pedagogic și epistemic. Ea ar trebui să ofere context istoric, să analizeze, să indice surse și să deschidă întrebări, nu să emită impresii de acest tip.

Pe măsură ce traseul avansează, discursul devine tot mai apăsat naționalist. Ia este prezentată aproape exclusiv ca simbol pur al mândriei și originii românești, într-o cheie esențialistă, fără a se discuta influențele transregionale, circulația motivelor textile în spațiul balcanic sau est-european, ori dinamica schimburilor culturale. Fără să fie analizată ca produs al unor istorii intersectate, ia este mitologizată. Apar referințe la „valori familiale străvechi” și la continuități neproblematizate, care, în contextul actual al resurgenței discursurilor suveraniste și extremiste, capătă o tonalitate îngrijorătoare. Un muzeu național nu poate ignora climatul politic și social în care funcționează. Într-o perioadă în care retorica identitară și nostalgia tradiționalistă sunt instrumentalizate ideologic, instituțiile culturale au responsabilitatea de a oferi un cadru critic, nu de a valida mituri reconfortante. Arta este inevitabil politică; tocmai de aceea, prezentarea ei trebuie să fie conștientă de implicațiile discursului pe care îl produce.

Problemele de conținut sunt amplificate de o incoerență curatorială evidentă. Expoziția nu propune secțiuni clare și nici un parcurs conceptual recognoscibil. Lucrările, indiferent de valoarea lor, sunt aglomerate, fără o selecție vizibilă și fără o logică a vecinătăților. Astfel, expoziția funcționează ca un depozit dens, în care obiecte istorice, picturi, afișe de propagandă și lucrări contemporane coexistă fără a fi puse într-o relație articulată sau să construiască un argument progresiv. Această lipsă de editare produce efecte concrete: lucrări valoroase sunt devalorizate prin alăturări nepotrivite; sculpturi sunt plasate în spatele ușilor sau al stâlpilor, ca și cum ar fi obstacole logistice; afișe din perioada comunistă sunt juxtapuse picturilor fără ca tensiunea dintre propagandă, ideologie și expresie artistică să fie analizată. În secțiunea dedicată comunismului, problema devine și mai gravă. Materiale de propagandă sunt expuse fără contextualizare critică solidă, iar comentariile de pe etichete adoptă uneori un ton profund patriarhal. Observația că o femeie reprezentată pe un afiș este „robustă, muncitoare, nicidecum în rol simbolic sau matern” denotă o înțelegere reductivă atât a reprezentării de gen, cât și a construcției ideologice a „femeii noi” în imaginarul socialist. Astfel, textul cade într-o opoziție simplistă, când ar fi trebuit, poate, să analizeze tensiunea dintre emancipare și instrumentalizare. În plus, mania „pierderii identității naționale”, exprimată constant pe parcursul expoziției, este conectată direct cu ideea „pierderii valorilor familiale tradiționale”, confirmând o convingere tenebroasă a unor mișcări socio-politice istorice și actuale într-o manieră reducționistă și periculoasă.

Incoerența curatorială devine vizibilă inclusiv în modul de plasare și redactare a etichetelor, unde nu există o logică unitară: unele etichete sunt poziționate sub lucrări, altele lateral, unele la nivel median, altele aproape de podea, generând un parcurs vizual dezarticulat și dificil de urmărit. Într-o expoziție care deja suferă de lipsa unei structuri curatoriale coerente, această instabilitate a sistemului de semnalizare amplifică senzația de dezorganizare. Mai mult, textele nu par să fi trecut printr-un proces riguros de editare: greșelile gramaticale, stângăciile de formulare și traducerile defectuoase persistă, afectând nu doar lizibilitatea, ci și credibilitatea instituțională. În ansamblu, aceste detalii aparent tehnice devin simptomatice pentru o problemă mai profundă, și anume absența unui control curatorial și editorial capabil să susțină standardele pe care o astfel de expoziție le revendică.

Punctul culminant al incoerenței curatoriale este ultima sală, unde faimoasa lucrare a lui Matisse, „La blouse romaine”, este suspendată ca un presupus cap de perspectivă într-un spațiu care pare să adune toate lucrările rămase: covoare, țesături, picturi din perioade și stiluri diferite, fotografii și artă contemporană. În loc să fie contextualizată în relație cu circulația motivului iei în modernismul occidental și cu problematica sau contextul aproprierii culturale, lucrarea este utilizată decorativ, ca un trofeu simbolic. Juxtapunerea dezordonată diluează atât impactul piesei lui Matisse, cât și coerența întregii expoziții.

Ieșirea din expoziție este marcată de lucrarea „România emigrantă”, o piesă pixelată cu inscripția „Exit and transfer information”, care sugerează, direct sau indirect, ideea unei culturi „transferate” sau „exploatate” de alții. În lipsa unei analize nuanțate a mobilității culturale și a diasporei, mesajul riscă să fie citit într-o cheie resentimentară, suveranistă, simplificatoare. Așadar, expoziția pare să reactiveze o retorică a pierderii și a trădării, fără să chestioneze complexitatea schimburilor globale. Se conturează astfel o discrepanță fundamentală între promisiunea formulată în textul curatorial și realitatea din spațiul expozițional. Dacă discursul introductiv mizează pe o abordare critică, informată și sensibilă la nuanțele istorice și sociale ale subiectului, selecția și prezentarea materialelor nu reușesc să susțină acest nivel. Lipsa contextualizării adecvate, fie că vorbim despre obiecte istorice, lucrări moderne sau materiale de propagandă, indică o documentare insuficientă, care fragilizează întregul proces. În absența unor repere teoretice clare și a unor informații bine articulate, expoziția nu doar că nu își atinge obiectivele declarate, ci riscă să producă exact tipul de confuzii și simplificări pe care ar fi trebuit să le problematizeze.

„România. Reprezentarea identitară a portului popular în artă”, ar fi putut fi o expoziție necesară, capabilă să deschidă o discuție critică despre identitate, patrimoniu și circulație culturală. În forma sa actuală, ea devine însă un exemplu despre cum incoerența conceptuală, documentarea insuficientă și derapajele de limbaj pot compromite un proiect cu potențial. Într-un moment istoric marcat de polarizare și radicalizare, muzeele au datoria de a produce claritate și de a demonta mituri, nu de a le consolida, și de a educa, nu de a alimenta nostalgii ideologice. Din acest punct de vedere, „România. Reprezentarea identitară a portului popular în artă”, nu este doar o expoziție problematică, ci un semnal de alarmă privind responsabilitatea culturală a instituțiilor publice.