Într-una dintre puținele ocazii sociale în care m-am aflat în ultima vreme, am avut plăcerea să o cunosc pe ambasadoarea Austriei la București. Am făcut conversație aproape o oră, cu aplombul unor oameni care nu au mai ieșit demult în oraș. Eu i-am explicat diferența dintre țuică și palincă, iar ea mi-a povestit despre muzeele din Viena.

Când mi-am exprimat obișnuitul regret provincial că „Bucureștiul nu-i Viena”, ea m-a consolat spunându-mi că, într-o altă viață, ar face bucuroasă un album de imagini cu cele mai frumoase case vechi din București. “Cât despre muzee, cred că, încet- încet, se vor schimba și la voi lucrurile. De pildă am vizitat de curând Muzeul din Buzău și am fost impresionată. L-am vizitat întâmplător, la invitația unor prieteni, și chiar mă gândeam ce-aș putea eu să văd la muzeul „județean” din Buzău. Ei bine, am văzut un muzeu modern, care își valorifică din plin exponatele. Multe, puține, câte sunt, pleci de acolo cu gândul la ele și cu o mulțime de informații interesante în minte.”

„Remunerație după buget, coane Fănică”

Am obiceiul să vizitez mai toate muzeele care îmi ies în cale. Iar în România am deseori senzația că muzeele istorice sau cele de artă au rămas încremenite în secolul trecut, iar muzeografii lor sunt de fapt niște gardieni sau gestionari ai fondului pe care l-au primit cu proces verbal, și nu curatori de expoziții, care ard de nerăbdare să-ți spună povești și să îți arate patrimoniul muzeului.

„Așa era și Viena cu decenii în urmă”, îmi spune ambasadoarea Austriei. „Țin minte că muzeele arătau ca niște spații de depozitare triste și prost luminate, în care exponatele erau aliniate la perete fără nici o noimă evidentă. Se închideau în fiecare zi la ora 15, iar sâmbăta nici nu erau deschise, de exemplu. Până când statul le-a obligat să-și câștige singure banii. Le-a spus: „Noi vă oferim cadrul legal și toate autorizațiile de care aveți nevoie, însă fonduri trebuie să vă găsiți singuri”. Poate în felul acesta s-ar schimba lucrurile și la voi.”

Din păcate, lipsa totală de interes pentru cultură a politicienilor români i-a învățat pe muzeografii noștri să se descurce și făra bani. Timpul trece, leafa merge. Cu tot cu sporuri, ca la stat. Iar lipsa de fonduri este o scuză perpetuă, mai tot timpul condițional-optativă: „dacă am fi primit bani, am fi făcut”.

Celebra vorbă „cu bani poate să facă oricine” pare să-i motiveze pe foarte puțini. Iar unii dintre ei continuă să creadă că un muzeu poate să aibă doar venituri de la bugetul statului. Doar cu viziune și cu multă muncă nu prea vrea nimeni să facă muzee în România.

Muzeul de după blocuri

Câteva săptămâni mai târziu am ajuns la Buzău și am vrut să văd și eu minunea de care mi-a povestit doamna ambasadoare. Am pus muzeul pe GPS și în mijlocul unui cartier de blocuri comuniste am descoperit această clădire de la începutul secolului trecut, renovată de curând, cu obișnuitul aer de lucrare „finanțată cu Fonduri Europene” pe care îl au mai toate clădirile oficiale din România. Inițial, aici era Școala de fete nr. 1, iar în 1933 tot aici a fost creat „Muzeul regional al învățătorilor”. Pe vremea aceea, clădirea se afla la marginea Parcului Crâng. După venirea regimului comunist, în jur s-au construit blocuri, care au reușit să izoleze această clădire veche de promenada care mărginește parcul. Acesta-i și motivul pentru care muzeul poate să scape vizitatorilor întâmplători ai orașului.

Dacă aveți câteva ore de pierdut în Buzău, vă recomand să-l vizitați. Este un fel de „shaorma cu de toate”, cum sunt mai toate muzeele județene din România. Are expoziții de artă, istorie, tehnică, numismatică, geologie sau arheologie. Și o sală de spectacole. Însă, mai mult decât un patrimoniu stufos, are expoziții inteligente, gândite pentru vizitatori de toate felurile și nu doar pentru pasionații de artă sau de istorie. Eu unul mi-am petrecut aproape două ore vizitându-l, fără să simt vreun moment că îmi pierd timpul, sentiment care mă cotropește de multe ori în muzeele românești. Dar, în țara lui „nu se poate” sau „merge și-așa”, se mai întâmplă și minuni.

Pe scurt, iată de ce merită să vizitați acest muzeu dacă aveți drum prin Buzău:

Cea mai mare colecție de tapiserii din România. Muzeul Județean din Buzău găzduiește cea mai mare expoziție de tapiserii din România. Legenda spune că, înainte de revoluție, la Casa Poporului a fost organizată o expoziție imensă cu cele mai frumoase tapiserii din țară. Exponatele au fost apoi strânse și uitate într-un depozit, până când un înger păzitor le-a mutat la Muzeul din Buzău, cu puțin înainte de evenimentele din decembrie. Astăzi, aceste obiecte unicat, lucrate de artiști precum Mimi Podeanu, Aurelia Ghiaţă, Maria Blendea, Cela Neamţu, Ileana Balotă, Ovidiu Paştină, Lucreţia Pacea sau Geta Brătescu sunt expuse în câteva săli ale Muzeului din Buzău, alături de câteva lucrări remarcabile de ceramică și sculptură.

Cea mai mare colecție de telefoane. Tot printr-o întâmplare fericită, Muzeul din Buzău a primit o donație generoasă din partea unui avid colecționar de telefoane. Bârfa interesantă este că generosul colecționar era un fost ofițer de securitate, care a făcut o pasiune, justificată de altfel, pentru telefoane. Pornind de la această donație, colecția s-a mărit în ultimii ani, tot prin amabilitatea unor donatori.

Muzeul este gândit pentru confortul vizitatorului. Directorul muzeului mi-a povestit că, de când a instalat boxe cu senzori de mișcare și bănci, vizitatorii zăbovesc mai mult în muzeu. De la o medie de 2-3 minute, la 15-17 minute, în principalele săli de expoziție. Coincidență? Nu cred. Aproape toate sălile au muzică ambientală și traseul muzeului este presărat cu locuri în care vizitatorii să se poată odihni. Muzeul mai are un magazin de suveniruri, unde artizanii populari din zonă își pot vinde lucrările, un site foarte bine documentat și un Muzeu Mobil, adică un microbuz care conține o scurtă prezentare a muzeului, menit să trezească interesul elevilor din localitățile mai îndepărtate din județ.

Chiar și arheologia poate să fie fun. Sălile de arheologie sunt pline de informații care sunt livrate vizitatorului într-un mod destul de  intuitiv și ușor de asimilat. Adică nu sunt niște camere cu oale și cioburi expuse ca la talcioc. Au fost create diorame care încearcă să te imerseze într-o poveste interesantă, creată în jurul acelor obiecte. „Am căutat o firmă care să construiască aceste diorame, însă până la urmă le-am făcut noi. Roata asta de căruță, de exemplu, este adusă de șoferul nostru, de la țară”, spune directorul muzeului. Înainte de pandemie, aici se organizau treasure hunt-uri și tot felul de jocuri interactive pentru copii.

Povestea celor 497 perechi de opinci. În 1910, Dumitru Dan a participat împreună cu Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu, toți studenți la Universitatea Sorbona, la concursul organizat de Touring Club de France, care avea ca scop înconjurului lumii pe jos și prin mijloace materiale proprii. Dumitru Dan a fost singurul român care a terminat competiția. Din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, Dumitru Dan completează traseul abia în anul 1923. Călătoria l-a purtat pe 5 continente, peste 3 oceane, prin 74 de țări, 30 de colonii și peste 1.500 de orașe. A rupt pe drum 497 perechi de opinci și 28 de costume naționale. Moare în 1978 la Buzău, unde este și înmormântat în Cimitirul Eroilor. Povestea lui este uitată până în 2015, când a revenit în memoria buzoienilor și a devenit subiectul unei expoziții la Muzeul județean, dar și al unui scurt metraj, „Opinici”, premiat la TIFF în 2019.

Cum se stătea acasă în timpul Gripei Spaniole. Pandemia care a început în martie 2020, i-a inspirat pe muzeografii din Buzău să creeze o expoziție despre viața privată de la începutul secolului trecut. „Dacă tot eram în carantină și stăteam cu toții acasă, ne-am gândit: oare cum trăiau străbunicii noștri în timpul Gripei Spaniole? Și așa s-a născut această expoziție pe care am realizat-o în mare cu obiecte pe care le aveam deja în depozitele noastre. După ce s-au redeschis muzeele, buzoienii au dat buluc să vadă această expoziție, care este și astăzi una dintre cele mai populare”, povestește directorul muzeului.