În iunie 2019 ai amplasat lucrarea Gheorghe în curtea Muzeului Național de Artă Contemporană. De atunci, lucrurile s-au schimbat. Lumea a intrat parcă într-o stare de hibernare, de latență și viața s-a mișcat mult mai încet. A urmat și arta drumul ăsta, în ultimul an? A rămas pe o linie de plutire sau, din contră, schimbarea modului de viață al oamenilor a energizat creația?

Cred că arta, de felul ei nu e în criză, ci chiar este criză. Perioada la care te referi a complicat, blocat chiar o buna parte a procesului de producție a bunurilor culturale. În ceea ce mă privește, lucrurile au funcționat bine pentru simplul motiv că reacționez aproape egal atât la momentele complicate, cât și la perioadele convenabile.  Fără a exagera foarte tare aș putea spune că în criză găsesc motive suplimentare să fac lucruri. Ce-i drept, am avut parte de câteva colaborări care nu ar fi existat fără această pandemie. Mă refer aici la „Fugit de acasă” de la muzeul MARe și „Private Jet”, făcut în colaborare cu SAC agency. Totuși, o dată cu pandemia lucrurile au încetinit drastic. S-a văzut asta la București cât și la New York. Bunăoară, artiștii al căror proces de creație e strâns legat și condiționat de colaborarea cu galeriile, cei pentru care expozițiile în spații dedicate și târguri sunt un motor de lucru, s-au trezit aprope peste noapte fără motivație. Unii au zis merci pentru pauza asta neașteptată, alții au profitat de moment pentru a schimba câte ceva în munca lor și aproape toată lumea a trecut prin niște momente de disperare suplimentară. Probabil că o să avem o imagine cât de cât adecvată despre această perioada în câțiva ani.

Faci mereu naveta între New York și București. Ce te cheamă înapoi în țară și de ce nu poți sta prea mult departe de New York?

Mă mișc între București și New York deja de 13 ani. Au fost ani în care am venit o singură dată și ani în care am făcut aici mai multe proiecte decât acolo. Artele vizuale, felul în care se fac și sunt privite aici și acolo sunt ca două limbi diferite. Au rădăcini similare, folosesc aceleași elemente însă le înșiruie și exploatează altfel. Ani de zile, noi, artiștii vizuali, ne-am considerat avantajați în fața scriitorilor și probabil că ei, scriitorii, ne-au invidiat pentru usurința cu care circulă imaginile . De circulat, circulă, însă pentru a exista au nevoie de realitatea care le-a făcut posibile. Fie și în aproximare. Am observat că sunt anumite imagini și proiecte care funcționeză bine în București, trăiesc, sunt înțelese, generează reacție, schimburi. Transportate peste ocean, își pierd o parte din sens. Lucru valabil și pentru unele proiecte făcute la New York. E drept că forma e formă și o linie puternică, o culoare bine pusă, au forța lor oriunde le-ai pune. Sumarizând, observ că pentru mine e importantă, esențială chiar, funcționarea între aceste două lumi.

Dar despre delay-ul informațiilor dintre cele două orașe? Mai există?

Dacă prin 2008-2009 erau lucruri noi la New York pe care le observam la București după un an, doi, recent, observ că apar după două-trei luni și sunt adoptate în șase. Ce-i drept, sunt destule care nu ajung niciodată însă, pe piața ideilor și cea a formelor, în multe rânduri, comunicarea este aproape instantă. Pe de altă parte, observ în România un efort creativ și o originalitate care aparține locului. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, nu e destul, însă suficient cât să sperăm că această obsesie românească a branșării la lumea culturală vestică să devină un subiect secund.

Către finalul anului 2020 ai avut a șasea expoziție personală la Slag Gallery NY, Generative Systems. A fost un proiect care funcționa mai bine la New York, apropo de ce am vorbit? Care este povestea expoziției?

Ultima expoziție de la Slag, care e a zecea expoziție personală de acolo, e una din expozițiile care au fost prizate în egală măsură și aici, și acolo, dar da, a fost făcută în și pentru New York. As zice că nu lucrez la fel în Maramureș sau București. Cu atât mai mult peste ocean. Nu am o explicație clară pentru aceste diferențe și cunosc artiști buni care lucrează aproape egal, indiferent de loc, însă, în cazul meu, locul unde îmi fac arta într-un moment sau altul a devenit instrument de lucru.

În treacăt fie spus, nu fac expoziții care trebuie înțelese undeva anume, nu cunosc statistica acceptării unor forme sau atitudini în funcție de țări, chiar visez la expoziția pe care să nu o înțeleagă nimeni, nicăieri, mă refer la toate aceste lucruri doar pentru a așeza o parte din experiența mea într-o conversație.

Cum tot vorbesc despre diferențe, mă văd nevoit să dau un exemplu. În România, foarte puțini artiști au apetit pentru suprafața picturii, pentru materie. Majoritatea pictorilor de aici se uită și lucrează în interiorul paralelipipedului pânzei, ca și cum ar fi o fereastră. În State, mulți artiști se comportă până și cu acuarela într-un fel legat mai ales de suprafață, de coaja picturii.

De ce se întâmplă asta în practica artistică din România? Adică de unde vine diferența?

E vorba de felul în care ne uităm la pânză. În State există o obsesie a suprafeței picturii. Multe dintre mișcările artistice importante de acolo par a avea treabă fix cu asta – expresioniștii abstracți, colour field, hard edge paiting, minimalism etc. De ce e altfel la noi?  Primul lucru care îmi trece prin cap ar fi sărăcia. Ca să te joci în felul ăla trebuie să nu îți fie milă de culori. Și, cel puțin în generația mea, nu au prea fost culori. Am avut atâta grijă de ele că am ajuns să nu le folosim nici măcar pe alea pe care le aveam. Dar are legătură și cu structura noastră. Și cu felul în care lucrăm formele. Vrem neapărat să știm cum arată partea care nu se vede dintr-o formă desenată sau pictată și vrem ca asta să vadă și ceilalți. Nu vreau să sugerez aici că o abordare ar fi superioară alteia, ci pur si simplu observ diferența. Nici să declar vreuna dintre aceste direcții ca fiind generală într-un loc sau altul. De fapt sunt rareori în stare pură și aș spune că fiecare conține puțin din cealaltă.

Ce urmează pentru București?

La București tocmai am lansat o carte obiect, ‘Fuga de acasa’, ce poate fi văzută la parterul muzeului MARe și vine grabită, în mai, expoziția ‘Pictoînjurături’, la Galeria H’art. Pe lângă asta, încep o poveste lungă și cât se poate de complicată. Intenționez să fac expoziții personale în fiecare oraș din țară, alea care au un muzeu. Sau bunăvoință. Prima la Reșița, cândva în aprilie. Ideea expunerii în fiecare oraș care mă va primi, s-a născut o data cu un  proiect pe care l-am inițiat anul trecut cu /SAC Agency, căruia i-am spus Private Jet. Mai precis 20 de forme diferite, din care au rezultat 2.000 de printuri în tehnica stencil, oferite cu titlu gratuit oricui a vrut. Au fost epuizate în aproximativ 4 zile. De ce am facut asta? Pentru că am fost blocat în București vreo patru luni, pentru că era pandemie, pentru că nu se putea face nimic, teoretic. Lăsând la o parte viteza cu care au fost epuizate, m-a surprins distribuția pe harta Romaniei a celor interesați. Mai precis, cam peste tot. Ar mai fi și un răspuns la părerea generală cum că lucrurile pentru care faci eforturi trebuie eficientizate maxim și, prin urmare, expuse în locuri importante. După capul meu, fiecare loc contează și fiecare urmă își are rostul ei. Nu o să fie o expoziție itinerantă pe care o trimit prin țară. Pentru fiecare loc în care o să fiu primit, o să gândesc o expoziție. Vreau să văd cât mă ține capul și cât de mult poate fi extins procesul creativ.

Seria de stencilsuri cu Ceaușescu și cu Băsescu este deja celebră, iar haosul politic din țară este aproape constant. Merită continuată seria, cu politicienii de azi?

Practica mea artistică e legată în primul rând de imagine. Nu m-am jucat cu politica, m-am jucat cu imaginea și cu felul în care sensurile acesteia se așează pe anumite situații. Seria poate continua, desigur. Dacă am în plan să fac asta? De obicei, dacă merg într-un loc, sigur o să-l revizitez. Dacă mi-a mers prost acolo, o să merg să văd de ce s-a intamplat asta, iar dacă a funcționat, o să împing lucrurile și mai departe. În momentul de față, nu e o țintă pentru mine, dar cred că zona politicului poate să fie un subiect la fel de bun ca oricare altul. Spre deosebire de alte subiecte, are o actualitate social continuă. Politicienii ne stârnesc mai mereu în moduri surprinzătoare.

Ștefan cel Mare apare des în lucrări. De ce? Cum te-ai raportat la imaginea lui?

Poveștile cu Ștefan cel Mare au început în 2004, la împlinirea a 500 de ani de la moartea lui. O guvernare oarecare a decis să aloce niște sume foarte mari pentru serbări culturale naționale, legate de imaginea domnitorului. În general, banii au fost direcționați, din punctul nostru de vedere, foarte prost. Spun noi pentru că în asta au fost mai mulți artiști și un galerist, Dan Popescu. Lucrările pe care le-am făcut și îl aveau ca subiect pe Ștefan cel Mare, nu aveau o treabă cu personajul istoric propriu-zis. Lucram, ca în cazul politicianului, cu imaginea și cu felul în care imaginea asta a fost atât de traficată, încât a reușit să ne plictisească. Ștefan cel Mare devenise imagine pop, un fel de Marilyn Monroe. Eu nu vorbeam despre individ, ci despre o nălucă rezultată dintr-o formă de propagandă, eficientă poate, însă de proastă factură în cele mai multe rânduri. Bănuiam, pe bună dreptate, că o să rezulte multă iritare din asta și, deși m-am folosit de acest detaliu, interesul meu a fost mai ales în lucrare. Pentru că lucrarea e o experiență în sine, pentru tine și pentru ceilalți.

A circulat pe social media o intervenție care ți-a fost atribuită ție, cuvântul „pizdă”, scris pe zăpadă prin diferite locuri in New York. O revendici? Care e mesajul?

Un titlu posibil pentru proiectul ăsta ar fi: ‘Dacă ai văzut și nu ai înțeles, lucrarea nu există’. Vorbim despre o intervenție în și pentru stradă, cumva atipică. Nu am murdărit pereți, am atins doar zăpada proaspătă, o suprafață fragilă, cu o durată de viata limitată, care aduce cumva în discuție timpul, dat fiind procesul imediat de transformare/dispariție.  „Pizdă”, devenită un fel de semnătură în peisajul de acolo, un cuvânt al cărui sens scapă celui care a văzut intervenția, a fost experimentată ca lucrare mai degrabă în România, unde au ajuns doar imagini ale proiectului. Avem o lucrare care a existat fizic undeva, fără să existe cu adevărat, pentru că nu a fost înțeleasă. Însă, a început să trăiască atunci când a trecut în virtual. Intervenția nu e ceva anume. E o joacă conceptuală.