Într-o lume în care timpul se scurge  cu o viteză înspăimântătoare iar mintea noastră pare  că rareori reușește să-i țină pasul, pictura lui Dan Voinea se prezintă ca un testament al fragilității condiției umane contemporane.  Expoziția sa, „Între Secunde – O coreografie a căderii”, curatoriată de Cristian Nae și găzduită în perioada 12.12.2024 – 01.01.2025 de galeria Borderline Art Space Iași, devine un spațiu de reflecție și introspecție, care îmbie privitorul să se oprească și să contemple nu doar imaginea, ci și emoțiile care o învăluie.

Pictura, una dintre cele mai vechi forme de expresie artistică, a servit dintotdeauna ca o oglindă a spațiului, a timpului și a memoriei. Dan Voinea, cu o abordare care transcede convențiile, reușește să îmbine estetica secundelor cu o fină explorare psihologică și filosofică a experienței umane. Paleta sa cromatică, variind de la nuanțe vibrante la tonuri stinse, creează o tensiune vizuală care invită privitorul  la un dialog, nu doar cu arta, ci și cu sinele.

Cristian Nae subliniază în argumentul curatorial, importanța picturii ca instrument de captare și stocare a timpului. Dacă  fotografia ,,îngheață ’’ momentele, Voinea prin pictură, devoalează ceea ce se întâmplă în spațiile dintre cadrele fotografice . Lucrările sale devin  nu doar reprezentări ale realității, ci și ale timpului ca entitate fluidă, unde trecutul și viitorul se intersectează cu un prezent fragmentat, într-un perpetuu dans.

În viziunea  lui Gilles Deleuze, amintește Cristian Nae, timpul nu se manifestă ca o linie dreaptă, ci ca un spațiu plin de evenimente simultane, iar pictura lui Voinea reflectă această concepție. Fiecare lucrare se transformă într-o fereastră către multiple temporalități. Detaliile picturii, nuanțele de culoare, par ecografii ale durerii și incertitudinii umane, iar publicul e copleșit de această tensiune emoțională.

Cromatica este, în esență, o poartă deschisă către percepția umană. Voinea folosește culori vibrante pentru peisajele exterioare, simbolizând forța și determinarea, dar în spatele acestor nuanțe se ascunde adesea o umbră de tristețe. Roșul aprins, verdele crud și violetul clocotitor evocă energie și patetism, însă, paradoxal, ele nu reușesc întotdeauna să mascheze fragilitatea emoțională, artistul creând o dualitate între o lume exterioară strălucitoare și o lume interioară cufundată în tristețea sugerată de o cromatică estompată.

Universul interior al lui Voinea este reprezentat prin culori stinse, epuizate. Nuanțele de bej, verde palid, galben suferind, aproape dezintregrat, și gri anost, devin predominante, devoalând un spațiu în care melancolia își poate desfășura aripile. Aceste culori, deși mai puțin stridente, au un puternic impact emoțional și  îndeamnă privitorul să pătrundă în adâncurile sufletului. Ele reflectă o realitate interioară complexă, o luptă între dorința de putere și conștiința fragilității, între aparența strălucirii și neliniștea pe care o purtăm în noi.

Prin aceast pluralism cromatic, Voinea reușește să creeze un dialog între iluzia puterii și vulnerabilitate. Culorile vibrante nu sunt doar o manifestare a forței, ci și o mască prin care se ascunde depresia, angoasa, anxietatea. Ele devin un strigăt pentru recunoaștere, un apel la atenție, în contrast cu nuanțele stinse din interior, transfigurând pictura într-un un spațiu de reflecție, un loc în care vitalitatea și melancolia dansează într-un duet delicat.

Fiecare nuanță, fiecare tonalitate devine un simbol al unei emoții, iar artistul, prin tehnica sa, ne sugerează să contemplăm nu doar frumusețea culorilor, ci și mesajul subtil pe care acestea îl poartă. Culoarea devine o oglindă  interioară, un dialog între lumină și umbră, între forță și tristețe, o modalitate de a exprima ceea ce cuvintele nu pot atinge.

Totodată, Voinea reușește să inducă o atmosferă cinematografică, fiecare tablou având o calitate narativă, sugerând o poveste ce se desfășoară în momentele „înghețate” ale acțiunii. Personajele sunt surprinse în posturi care transmit o stare de precaritate, ca și cum ar fi decupate dintr-un film, făcându-l pe  privitor să se întrebe despre narațiunea ascunsă din spatele fiecărei imagini. Această tehnică de a picta ca un regizor de film, permite artistului să exploreze nu doar acțiunea, ci și emoțiile și gândurile ascunse ale personajelor, transformând fiecare lucrare într-o secvență cinematografică. Fiecare tablou devine o scenă dintr-un film imaginar, unde timpul se dilată și se contractă, iar privitorul joacă rolul de spectator activ.

Afirmația sa, mai în glumă, mai în serios, că „pictorului ar trebui ori să i se scoată ochii ori să i se taie limba”, poate fi interpretată ca o critică la adresa superficialității cu care, adesea, este privită arta. Într-o societate saturată de imagini și mesaje, artistul se simte constrâns de așteptările publicului și de normele impuse de piața de artă, argumentând că trebuie  să privim dincolo de aparențe, să percepem pictura nu doar ca un produs estetic și comercial,  ci ca un mijloc de explorare a întrebărilor fundamentale legate de existență, identitate și umanitate,  o cale  de cunoaștere a sensibilului.