Sintagma Unde de niciunde deschide șirul unor experimente interdisciplinare în care inginerii apelează la artă pentru a construi, iar artiștii se folosesc de inginerie pentru a crea. Colaborarea dintre artă și inginerie deschide noi perspective de învățare și de chestionare a diferențelor care atrag specialiștii către misterul unui alt domeniu, amintindu-ne de perioada renașterii, unde majoritatea pictorilor erau interesați de mai multe discipline pe care încercau să le integreze în arta lor.

Deși este o expoziție de artă contemporană, în care descoperirea artistică se face prin intermediul științei și este amplasată într-un spațiu înrudit cu acest domeniu: fosta fabrică de textile Pasmatex, conceptele studiate prezintă o realitate concretă, în antiteză cu conceptualismul și abstractismul existent în arta din Timișoara.

Unde – unde electomagnetice sau complement circumstanțial de loc – Undele radio (folosite pentru transmisii radio și televiziune), microundele (utilizate, printre altele, în cuptoarele cu microunde și în comunicațiile prin satelit) sau până unde poate ajunge evoluția artei.

Alegerea a doi ingineri: Ion Rusan și Ionel Mărginean, precum și a doi artiști vizuali: Ciprian Chirileanu și Mihai Toth creează o simetrie și o egalitate între două concepte. Dacă un inginer se preocupă de execuție și funcționalitate, artistul intervine și creează o operă de artă care evidențiază estetica ascunsă a ingineriei.

Dacă ar fi să adresăm două întrebări acestei expoziții, ele s-ar raporta la: Ingineria poate fi transformată în artă? Arta contemporană poate transforma orice fenomen și experiment într-un obiect de artă? Însă, preocupările acestei expoziții se bazează pe: Care este următorul pas în traducerea efectului pe care-l au învelișurile energetice tuturor materialelor organice și anorganice după conștientizarea și înțelegerea persistenței lor? Care sunt coordonatele forțelor prin care știința modelează și remodelează societatea în care trăim?

Fiecare obiect expus în cadrul expoziției îndeplinește atât o funcție tehnologică, cât și una utilitară: cuptorul cu microunde, televizoarele, casetofoanele și telefoanele, creând astfel un ansamblu armonios al conceptualismului reflectat în obiectele de uz casnic, precum ștecherul, sârma pentru întins rufe, capacele și bolurile din plastic.

Încă de la intrarea în mediul expozițional, se observă o simulare a unui context în care arta ready-made se întrepătrunde atât cu știința, cât și cu ingineria. Cuptorul cu microunde este amplasat pe o masă utilizată în cadastru, definind întreg conceptul care a stat la baza acestei expoziții.

Obiecte cotidiene reinterpretate artistic devin un subiect transpus în expoziție, în lucrările: UNDE SĂ LE PUN?, In the Back of My Head și Analize și diagrame.

UNDE SĂ LE PUN? Instalația Ionel Mărginean exclamă: Propune o soluție! adresează o invitație către public, găsirea unor utilizări pentru capacele de mâncare. Avem obiecte de uz casnic, folosite în mod frecvent de către societate, amplasate ordonat, pe coloane, formând mai multe stive pe masă. Transparența lor sugerează ideea de claritate, vizibilitate, dar termenii definitorii pentru acest concept: deschidere și ușor de înțeles, se află în antiteză cu perspectiva asupra obiectului de artă din acest context. Întrebări asemănătoare au fost adresate și lui Andy Warhool în lucrarea Brillo Boxes. Warhol a recreat cutii de conserve Brillo, un produs de curățat, folosind serigrafie și sculptură. Lucrarea ridică întrebări despre valoarea și natura artei, transformând obiecte banale în artă și comentând asupra consumului de masă și marketingului. Brillo Boxes a fost prezentată prima dată în 1964 și a provocat dezbateri despre ce poate fi considerat artă. Răspunsul oferit în ambele cazuri este: contextul artistic transformă simpla utilitate a unui obiect de uz cotidian. Astfel, instalația lui Ionel Mărginean UNDE SĂ LE PUN? reprezintă un exemplu de ready-made, într-un spațiu în care arta preia funcții din mai multe orizonturi.

Incertitudinea, situația critică și tensiunea sunt coordonatele regăsite în lucrarea In the Back of My Head. Situarea stecherului în priza și tăierea unei părți din acesta transmite mai multe semnale către privitor: se întâmplă ceva dacă îl ating? Este un avertisment social? Titlul răspunde acestor chestionări, în spatele realității prezentate în arta contemporană se află o serie de elemente ascunse care trebuie conceptualizate, privitorul punându-și întrebări despre intențiile artistului. Frica, un sentiment survenit în urma privirii mai îndelungate asupra obiectului interoghează deciziile spontane pe care le luăm.

Având drept concept ideea de risc și frică, în The Physical Impossibility of Death in the Mind of Someone Living de Damien Hirst, realizată în 1991,  se prezintă un rechin mare, viu, într-un acvariu plin cu formaldehidă, creând o imagine tulburătoare și captivantă, care provoacă spectatorul să reflecteze asupra pericolelor, mortalității și relației dintre om și natură.

Lucrarea lui Hirst poate fi considerată similară cu lucrarea lui Mihai Toth, în sensul că ambele obiecte (rechinul și stecherul) sunt, la prima vedere, percepute ca fiind extrem de periculoase. La fel cum manipularea incorectă a stecherului poate duce la un șoc electric, The Physical Impossibility of Death in the Mind of Someone Living aduce în prim-plan ideea de pericol iminent și de confruntare cu moartea sau cu riscurile neprevăzute. De asemenea, ambii artiști provoacă o tensiune emoțională și intelectuală puternică, iar privitorul se găsește într-o stare de pericol imaginar sau real, confruntându-se cu ideea că unele lucruri din viața cotidiană pot fi mult mai riscante decât par inițial.

Analize și diagrame – sub acest titlu, inginerul Ioan Rusan prezintă o instalație contemporană într-un context științific. Prin intermediul diagramelor și analizelor plasate într-un decor solitar și întunecat, lucrarea trimite direct la perioada comunismului și la supravegherea strictă exercitată de Securitate.

Ioan apelează la o sârmă de rufe, aparent banală, dar a cărei semnificație era învăluită în mister: era folosită ca antenă care camufla activitatea. Astfel, avem un obiect de uz casnic, care preia o funcție cu totul neașteptată, devenind, într-un cadru mai amplu, un instrument de camuflaj care adăpostește secrete sau comunicări misterioase.

Făcând referire la istoria artei, în lucrarea Bicycle Wheel (1913), Duchamp ia o bicicletă și, prin simpla atașare a roții de bicicletă pe un suport, transformă acest obiect funcțional într-o piesă de artă conceptuală. Roata de bicicletă, un obiect utilitar, își schimbă complet funcția, devenind nu doar o reprezentare a mișcării, dar și un simbol al nevoii de a privi lumea dintr-o perspectivă diferită. Astfel, atât știința exactă, cât și arta au puterea de a schimba realitatea și de a o conceptualiza într-un cadru în care publicul poate să perceapă lumea dintr-o nouă perspectivă. Realitatea devine fluidă, iar percepțiile noastre sunt invitate să evolueze, să accepte ambiguitatea și să exploreze multiple sensuri.

Interacțiunea dintre știință, artă și natură este evidențiată în lucrări ale artistului vizual Ciprian Chirileanu și ale inginerului Ioan Rusan.

Vântul solar este un flux de particule electrice, cum sunt electronii și protonii, emise în timpul erupțiilor solare. Când pătrund în câmpul magnetic al Pământului, acestea formează aurore – boreale la Polul Nord și australe la Polul Sud.

AURORAS, video realizat de artistul Ciprian Chirileanu, cu mixul său fascinant de culori, transformă un fenomen natural într-o operă de artă, ridicând întrebarea: natura nu doar inspiră artistul, ci își creează și propria artă. Lucrarea video a lui Ciprian Chirileanu sugerează o tendință avangardistă a artei, în care natura își prezintă frumusețea nu doar prin contemplarea directă, ci și printr-o abordare tehnologică. Admirația și studierea profundă a fenomenului în mediul său natural nu este suficientă pentru a-i înțelege întreaga complexitate. Mărturia existenței sale este documentată cu ajutorul tehnologiei, care surprinde detalii și caracteristici imposibil de observat cu ochiul liber. În acest context, impresionismul este înlocuit cu arta multimedia, iar natura devine o sursă de inspirație ce se reinterpretează prin perspective noi, fiind cartografiată și documentată într-un mod inovator, marcând evoluția artei.

Clapotis – sub acest titlu, artistul Ciprian Chirileanu explorează un fenomen fizic specific, în care undele de apă ce lovesc un mal vertical nu se răspândesc orizontal, ci continuă să oscileze, generând un joc de întâlniri și reflecții între valuri. Acest concept poate sugera un spațiu instabil și dinamic, unde echilibrul este mereu fluctuant. În artă, el devine o metaforă a schimbării inevitabile și a realității mereu în transformare. Mișcarea avangardei a marcat începutul acestei schimbări, contestând formele consacrate și punând accent pe procesul de creație și funcționalitatea fizică a operei. Ciprian Chirileanu evidențiază faptul că valurile nu au un rol estetic, ci dezvăluie mecanismul fenomenului de clapotis, prezentându-l într-o manieră directă și integrată.

Inițial, telegraful a fost folosit pentru a transmite mesaje la distanță prin semnale electrice.

În instalația Mesaje, creată de Ioan Rusan, telegrafia devine motorul de creare a punctelor și liniilor, transformându-se în litere care vor forma cuvinte și ulterior se vor contura în versurile poetei Andra Mateucă. În acest context este interesantă paralela între simbolurile regăsite în domeniul tehnologiei, al telecomunicațiilor și domeniul artei. Punctele și liniile în inginerie transmit simboluri esențiale pentru comunicare, transmițând mesaje de la distanță. În artă, punctele devin o caracteristică specifică pointilismului, formând o rețea de culori pure care, văzute de la distanță, se combină în ochiul privitorului, creând nuanțe și detalii vizuale.

Liniile, în schimb, conferă structură și definiție, ghidând ochiul privitorului.

Simbolurile sunt prezente în ambele perspective, conferind o notă de mister și deschizând calea către descifrarea unui mesaj adesea abstract. Atât în telegrafie, cât și în artă, există o realitate ascunsă, fiecare element având o structură concretă, dar și o dimensiune  supusă unor procese de cercetare și investigare.

Ordinea sistemică și libertatea artistică sunt concepte abordate de artistul vizual Mihai Toth și de inginerul Ionel Mărgineanu.

Unconvensional Grid, în perspectivă subiectivă, captată de Mihai Toth, surprinde ideea de sistem de valori care ne modelează alegerile pe care le facem în circuitul cotidian. Cuvântul neconvențional din titlu relevă opțiunile diverse pe care le avem ca ființă umană, pornind de la alegerea genului de muzică pe care dorim să îl ascultăm. Această preferință dezvăluie modul în care fiecare om își trăiește viața și felul în care se raportează la ea. Complementar, și în artă traversăm același fenomen, studiem arta care ne transmite un mesaj corelat cu experiențele noastre personale, astfel interpretarea devine subiectivă și descrierile pe care le facem devin mesaje personale, uneori ascunse în complexitatea operei de artă.

Partea obiectivă, grila, ajută la organizarea și distribuirea elementelor într-un mod structurat și sistematic” descrie un aspect tehnic și formal al artei, legat de modul în care sunt organizate elementele vizuale. Însă, această abordare nu reflectă întreaga complexitate a artei. Arta include și dimensiuni subiective, emoționale și interpretative, care merg dincolo de simpla organizare a elementelor într-un cadru obiectiv.

Astfel, instalația Unconventional grid îmbină armonios dimensiunea subiectivă cu cea obiectivă, făcând o paralelă între ordinea cotidiană și libertatea de exprimare a artei, trăsături ascunse în alegerile și în modul în care fiecare individ percepe arta contemporană, implicând în mod direct procesul de interpretare.

Progresul undelor, instalația lui Ionel Mărginean surprinde un kit pentru auto performance: Fiecare mesaj trebuie citit (în gând sau cu voce) cu același ton, în aceeași cadență, cu expresia UNDE DE NICIUNDE înaintea mesajului. Undele progresive sunt tipuri de unde care se deplasează într-o direcție, transportând energie fără a transporta materia, fără a schimba amplitudinea, sau direcția, atât timp cât trec prin același mediu. Pe țevile verticale sunt deziderate generale fără plan de acțiune bine definit: „nu știu cum – dar să se facă!”.

Ultimii 35 de ani au fost marcați de o perioadă de transformări semnificative în România, iar  instalația Progresul undelor  surprinde esența acestor schimbări prin mai multe elemente simbolice. „Undele progresive” reflectă mișcarea graduală a ideilor și schimbărilor care, deși imprevizibile, au avut un impact real asupra societății. „Țevile verticale” reprezintă structuri fragile, dar fundamentale, care au susținut acest progres. În același timp, „panglicile de hârtie” simbolizează evenimentele și documentele inițial invizibile sau nesemnificative, dar esențiale pentru construirea unui drum istoric.

Complementar, arta românească din ultimii 35 de ani reflectă transformările subtile, dar semnificative ale societății. La fel ca undele progresive, schimbările au avut un impact profund, iar arta a evoluat în moduri imprevizibile, influențată de realitățile în schimbare. „Țevile verticale” simbolizează ideile fragilizate ale artiștilor, care, deși nu au fost clare la început, au fost esențiale pentru dezvoltarea creativă. „Panglicile de hârtie” reprezintă procesul creativ, acele momente inițiale care, deși nesemnificative la început, sunt fundamentale pentru lucrarea finală.

Dacă ne uităm atent prin sală, regăsim o instalație cu același titlu montată pe perete, o continuarea a lucrării, o înșiruire de telefoane mobile care transmit un mesaj vizual. În Progresul Undelor, titlul nu sugerează doar o mișcare continuă, ci o evoluție fără sfârșit, o propulsare fără destinație finală. Undele reprezintă o formă de energie ce se deplasează prin spațiu, transportând informație fără a modifica mediul. Același principiu se aplică și mesajelor care sunt transmise prin telefoane, care sunt receptori și emițători ai unui flux nesfârșit de răspunsuri – fiecare semnal se propagă, dar nu ajunge niciodată la o concluzie. Fiecare mesaj este modelat, șlefuit, făcut să se potrivească unei norme. Așa cum undele se mișcă printr-un mediu fără a-l schimba, și cuvintele circulă fără a influența vreo schimbare semnificativă în cei care le primesc.

Expoziția Unde de niciunde evidențiază conexiunea profundă dintre artă și inginerie, demonstrând cum aceste domenii aparent opuse se întrepătrund pentru a genera noi perspective asupra realității. Prin instalațiile prezentate, artiștii și inginerii explorează concepte legate de comunicare, tehnologie, percepție și progres, provocând privitorul să reflecteze asupra impactului pe care știința și arta îl au asupra societății și asupra modului în care acestea modelează experiențele noastre cotidiene. Astfel, expoziția devine un spațiu de interogare și reinterpretare a realității, în care obiectele familiare sunt transformate în simboluri, iar tehnologia este transpusă în expresie artistică. De la interacțiunea dintre inginerie și estetică la percepția fricii și a progresului, lucrările propun o mediere între rațional și emoțional, între concret și abstract, între trecut și viitor.