Prin expoziția „Negativul unei lumi”, Salonul de proiecte își propune să reunească elemente comune ale celor trei țări, marcând „vestigiile” unor istorii care s-au intersectat sau care coincid atât prin ceea ce evocă, cât și prin impactul avut la un moment dat.

Miza expoziției este întărirea solidarității în situațiile de criză, care afectează mai ales civilii, cetățenii asupra cărora se abate întreaga povară a consecințele politice. Pe de o parte, ideea de negativ se referă, în artă și fotografie, la inversarea valorilor (a culorilor sau a luminilor), însă, pe de altă parte „negativul”, în sens metaforic, poate face trimitere la o lume „pe dos”, care antrenează tot mai des situații conflictuale.

Expoziția tripartită prezintă produsele culturale și legăturile umane actuale, care au rezultat din prietenia României cu Sudanul din timpul lui Ceaușescu (demers abordat de Space Black), arhiva RIQWAD de documentare a Palestinei, și efectele produse de Revoluția de la 1989 asupra patrimoniului artistic al României. Astfel este redată narațiunea rezistenței colective și devine demonstrabil, încă o dată, în ciuda atitudinii sceptice și xenofobe, că istoria continuă prin metisaj, adică prin amestec cultural și etnic (Andrea Ricardi) .

Înțelegerea legăturilor propuse este facilitată de șapte texte amănunțite, dar care păstrează strict baza explicativă a solidarității internaționale, atribuite filosofului Ovidiu Țichindeleanu. Textele sunt alăturate succesiv, luând forma unor definiții care vizează următorul parcurs: rasismul postsocialist -> abandonarea produselor culturale non-europene -> dispariția sprijinului în lupta contra neocolonialismului -> schimbări în politica externă a României -> paradoxul democrației liberale -> reinterpretarea fostelor legături ale României cu țările non-occidentale -> neînțelegerea compactă a drepturilor omului, raportată la situația din Palestina.

Dintre texte, definițiile DOI și CINCI relevă câteva aspecte pozitive ale politicii externe românești din timpul comunismului. Definiția DOI menționează că, pe lângă legăturile stabilite cu țările occidentale, România socialistă era interesată de schimbul cultural și diplomatic cu țările din Sudul Global și din Mișcarea Nealiniată. Acest fapt a lărgit orizontul de cunoaștere al țării, dovadă fiind fișele cu caracter documentar, elaborate cu ocazia fiecărei noi legături a României, și care ajungeau publicate sub formă de articol sau carte. Drept urmare, demersul politic a încurajat sectorul cultural să contribuie cu traduceri literare ale creațiilor din noile țări vizate, între anii 1950-1980. După Revoluție, România cade în extrema occidentală și pierde orice urmă de interes față de produsele culturale ale țărilor din Sudul Global. În privința democrației, Definiția CINCI atestă un paradox crucial: „Democrația liberală nu a oferit niciun model de desfășurare a politicii internaționale bazat pe cultivarea unor prietenii internaționale autentice pe perioade lungi de timp.”

Politica externă comunistă se caracteriza prin vizite reciproce ca formă de cooperare politică și economică, aducând beneficii culturale, mai ales când avea loc schimbul de cadouri între lideri. Ceaușescu vizitează în jur de 30 de țări din Mișcarea Nealiniată și Sudul Global, România găzduind reciproc vizitele liderilor din țările respective. În 1972, Ceaușescu merge în Sudan, iar la 10 ani distanță, Gaafar Nimeiry, liderul Sudanului, ajunge la București într-o vizită în care i se prezintă infrastructura modernismului socialist, ca dovadă a progresului României în arhitectură. Dorind să crească prestigiul internațional al țării, Ceaușescu a pledat pentru activismul global, exportând proiecte de construcție în țări precum Egiptul, Libia și Algeria, incluzând pe această listă Sudanul.

Arhitectura intermediază conexiunea dintre România și Sudan. Proiectarea Parlamentului Republicii Sudan, denumit și Clădirea Adunării Naționale din Omdurman, a fost condusă de arhitectul și urbanistul român Cezar Lăzărescu, în 1977, având scopul de a întări relația diplomatică dintre Ceaușescu și Nimeiry. Clădirea a devenit un reper important al poporului african, regăsit în numismatică: construcția apare pe două bancnote sudaneze. Faptul că satelitul înregistrează degradări ale instituției, cauzate de război, corelează Sudanul cu situația actuală, dar și istorică a Palestinei, și cu violențele de la 1989 din România. Narațiunea evidențiază, deci, cum conflictul compromite cultura, produsele și edificiile ei.

Prezentarea istorică care stabilește raportul România-Sudan a fost completată, prin contribuția studioului de design Space Black, de rezultatele unui atelier în urma căruia au fost adunate mărturiile personale ale participanților, formând o arhivă vie. Au fost incluse în plus două hărți, atât cea a Bucureștiului pe care au fost desenate și precizate în scris diferite locații relevante, precum restaurantul sudanez Gedo, cât și cea a capitalei Sudanului, orașul Khartoum, asupra căreia s-a procedat la fel.

Compoziția sonoră realizată de Heba Tabidi și Mihaela Vasiliu (Chlorys), imită specificul acustic al spațiului cultural african prin difuzarea unor înregistrări de teren din Khartoum, Port Sudan, chiar și din restaurantul Gedo, alături de mărturii ale populației Nuba (popor indigen din Sudan), scandări din timpul Revoluției Sudaneze, și nu numai.

În raport cu alte țări africane, din registrul sonor se distinge mai ales piesa Cooperation Centrafricano-Roumanie dedicată în 1972 lui Ceaușescu, ca mulțumire pentru implicarea sa în dezvoltarea economică a Republicii Africii Centrale, în urma colaborării cu președintele J.-B. Bokassa. Cu această piesă, a formației Tropical Fiesta, a fost întâmpinat dictatorul român la aterizarea în Bangui.

Privind Palestina, Ceaușescu a primit o serie de 6 broderii de la o delegație de femei, aflate într-o vizită oficială la București. Denumite tatreez, lucrările textile sunt produsul unui meșteșug specific zonelor rurale palestiniene și au fost desemnate de UNESCO, în 2021, o componentă intangibilă a moștenirii folclorice și culturale a Palestinei. Salonul de proiecte a preluat broderiile din colecția Muzeului Național de Istorie a României, din capitală. Textul curatorial le prezintă drept „depozitar viu al memoriei, cunoașterii și apartenenței.”

Expoziția aduce în discuție patrimoniul palestinian prin intermediul Centrului pentru Conservare Arhitecturală RIWAQ, care, timp de 40 de ani, s-a ocupat de o amplă documentare a Palestinei. Dintre fotografiile expuse, câteva fac parte din colecția arhitectei Suad Amiry, fondatoarea centrului. Vizitatorii pot observa diverse așezări locale, datate diferit. Una dintre imaginile alb-negru, realizată în 1980, prezintă casele antice din satul al-Burj, situat la 20 km sud-vest de Hebron. O fotografie ceva mai estetică, color, fixează în prim-plan activitatea unui vârstnic care cioplește lemnul, aflat în incinta al‑Haram ash‑Sharif, un loc sacru din Ierusalim și din care musulmanii cred că profetul Mahomed s-a înălțat la cer.

Fotografia care leagă întrucâtva firul narativ, despre conflict și cultură, de România anului 1989, aparține Miei Gröndahl, o jurnalistă și scriitoare de origine suedeză, preocupată de arta stradală. Faptul că a locuit în Gaza i-a stârnit interesul pentru graffiti, pe care l-a consolidat într-o carte Gaza Graffiti: Messages of Love and Politics. Ca artă puternic instinctivă, graffiti-ul funcționează ca reacție anonimă, dar validă social și care în anumite contexte, cum este cazul situațiilor de război, nu constituie un act de vandalism, ci unul de reziliență, precum și o încercare de restabilire a păcii prin apelul la simboluri. Astfel, ușa metalică din orașul Nablus, grav afectată de gloanțe, confirmă dorința de eradicare a violenței, prin simbolul dezarmării la care se recurge.

Gloanțele se regăsesc brutal și în patrimoniul românesc. La 22 decembrie 1989, Muzeul Național de Artă este asaltat, iar tablourile se numără printre „victimele” violenței nejustificate. Absurditatea situației este cu atât mai evidentă cu cât este reamintit numărul de lucrări afectate și pictorii cu care corespund. În cele 12 fotografii ale Monei Vătămanu și ale lui Florin Tudor apar creații ale artiștilor Theodor Aman, Ioan Andreescu, Ștefan Luchian, Constantin D. Stahi, Theodor Pallady și Petre Mateescu, toate prezentând urme vizibile de gloanțe. Intitulate ”She saw, They saw”, fotografiile devin reminiscențe ale ipocriziei și nepăsării care se nasc din agresivitate. În egală măsură, cei care au distrus pânzele demonstrează, metaforic, inegalitatea și aberanța cu care se desfășoară lupta. Asemenea unor lucrări de artă, inerte și evident lipsite de apărare, cetățenii prinși în război nu pot fi considerați nici măcar pionii unui joc politic strategic. Pe fundalul conflictelor, civilii sunt deliberat răpuși de armamentul celor antrenați și avizi de reușită.

În esența întregului amestec de istorii, un lucru rămâne cert: cel mai distructiv și auto-distructiv aspect al umanității este lupta, violența absurdă care duce la război și în fața căruia nici măcar reziliența nu este posibilă fără colaborare.

Curatoriată de Corina Oprea, expoziția de grup Negativul unei lumi, realizată în colaborare cu RIWAQ, Space Black, Atelierul Ad-Hoc, Mona Vătămanu și Florin Tudor, este fundamentată pe cercetarea Anei-Maria Ștefan și chestionează „ceea ce rămâne după ruptură, ceea ce persistă în ciuda ștergerii și ceea ce poate încă să apară din fragmente.” Expoziția poate fi vizitată de joi până duminică, în intervalul orar 15:00 – 19:00, până pe 16 august.