Într-o lume marcată de avansuri tehnologice rapide și de o transformare profundă a percepției asupra identității umane, întrebările despre natura postumanismului și despre viitorul nostru devin din ce în ce mai relevante. Cine sunt acești postumani pe care ni-i imaginăm? Este viitorul unul de temut sau, dimpotrivă, unul plin de promisiuni? În acest context, analiza relațiilor dintre uman și non-uman, în special dintre oameni și pisici, poate oferi o viziune inedită asupra modului în care interacțiunile noastre cu alte specii ne conturează înțelegerea despre umanitate.

Pisica, animal de companie, simbolizează independența, inteligența și afecțiunea. Aceste trăsături nu doar că ne fascinează, dar ne și provoacă să ne reevaluăm definiția a ceea ce înseamnă „uman”. Într-un moment în care tehnologia pare că se îndreaptă spre o formă de transumanism, unde inteligența artificială își asumă roluri din ce în ce mai complexe, relația cu un animal atât de conștient și independent ca pisica, ne amintește de aspectele fundamentale ale existenței noastre.

Relația dintre oameni și pisici este, în esență, una de interdependență. Deși pisicile sunt adesea percepute ca fiind independente, ele depend, totuși,  de oameni pentru hrană, adăpost și îngrijire. Această dinamică reflectă o relație complexă, în care fiecare parte își aduce contribuția. La fel ca în cazul postumanismului critic, care subliniază necesitatea de a reconsidera locul nostru în lume, interacțiunea noastră cu pisicile sugerează că nu suntem singuri în universul nostru. Umanitatea nu este o entitate izolată, ci parte integrantă a unui ecosistem mai larg, în care fiecare ființă, umană sau non-umană, joacă un rol esențial.

Bernard Stiegler, în lucrarea sa „Tehnică și timp”, subliniază ideea unei „tehnici originare” care a contribuit la evoluția umanizării. În acest sens, pisicile nu sunt doar simple animale de companie, ci și „tehnologii” ale relației interumane, facilitând o formă de comunicare și interacțiune care transcende cuvintele. Ele ne învață despre responsabilitate, despre empatie și despre importanța momentelor de conexiune autentică. Într-o lume dominată de tehnologie, aceste lecții devin esențiale pentru a ne reaminti de umanitatea noastră.

Expoziția „Postumanism domestic. Scenă cu prieteni și pisici”, curatoriată de Dana Lungu și Manuela Oboroceanu, și care la vernisaj a avut ca invitați pe Cristian Nae și Bogdan Crețu, se desfășoară în perioada 29 noiembrie 2024 – 15 ianuarie 2025 la ArtEast Gallery din Iași, având ca punct de plecare o explorare a relației dintre umanitate și non-umanitate, prin prisma unei teme de aparentă banalitate: interacțiunea omului cu  pisicile.

Expoziția dedicată legăturii dintre oameni și pisici se dovedește a fi un refugiu reconfortant în această  lume ce se transformă cu o viteză amețitoare, unde tehnologia și virtualul conturează adesea, superficilitatea relațiile interumane. Cu un accent pe cotidian, această inițiativă artistică ne invită să reflectăm asupra unei prezențe constante în viețile noastre: pisicile. Aceste creaturi frumoase, elegante și misterioase nu sunt doar simple animale de companie, ci adevărați parteneri de viață, care ne ajută să ne descoperim și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.

Vizitând expoziția, suntem provocați să ne îndreptăm privirea către originile umanității, așa cum sugerează gânditorul contemporan Bernard Stiegler. Această provocare nu se limitează la o simplă analiză a trecutului, ci ne îndeamnă să ne întrebăm ce înseamnă să fim umani. În fața dilemelor actuale, care ne fac  să ne simțim izolați și desprinși de natura noastră ancestrală, este necesar să regăsim acea legătură profundă cu celelalte ființe vii, cu care împărtășim nu doar un spațiu fizic, ci și o istorie comună.

„Postumanism domestic. Scenă cu prieteni și pisici”,  reînvie legătura afectivă dintre oameni și pisici într-o manieră subtilă. Fiecare pictură, sculptură sau altă formă de operă de artă, prin narațiunea sa vizuală, ne amintește de momentele de bună dispoziție pe care aceste feline le aduc în viața noastră. Ele nu sunt doar spectatori tăcuți ai existenței noastre, ci modelatori și moderatori ai realității noastre emoționale.

Conceptul de postumanism, deși nu este unul recent, readuce în cadrul acestei expoziții discuțiile contemporane despre locul omului în ecosistemul natural. El nu reflectă doar o schimbare în percepția noastră asupra mediului înconjurător, ci și o dezvoltare a unei etici fundamentate pe grijă și responsabilitate față de celelalte specii. Într-o lume în care amenințările ecologice și sociale devin din ce în ce mai acute, expoziția evidențiază imperativul de a recunoaște rolul esențial al pisicilor în conturarea propriei noastre umanități. Printr-o abordare inedită, care se distanțează de superficialitate, curatorii propun o viziune mai amplă asupra interdependenței dintre oameni și animale, ilustrând  modul în care aceste relații afective contribuie la bunăstarea noastră emoțională și psihologică.

Prin explorarea postumanismului domestic, expoziția se dovedește a fi un spațiu de reflecție asupra responsabilităților noastre față de pisici. Curatorii reiterează ideea că, în contextul unei reconfigurări a relației noastre cu natura, este esențial să ne reconsiderăm etica și valorile ce stau la baza interacțiunilor noastre cu alte specii. Această schimbare de paradigmă este esențială în fața provocărilor ecologice contemporane, unde protecția și promovarea drepturilor animalelor devin imperative morale.

Participarea artiștilor ieșeni la această expoziție, aduce o diversitate de viziuni care reflectă complexitatea relațiilor dintre oameni și pisici. Fiecare lucrare din expoziție contribuie la o narațiune comună, care îmbină umorul cu introspecția profundă, evidențiind atât bucuriile, cât și tristețile inerente acestei legături.

Pisica albastră cu aripi a lui Felix Aftene stă gata, gata să ne vâneze imaginația, dar pisica lui Adrian Stoleriu prin aerul ei imperial, îi impune să rămână totuși doar la  ipostaza ei statuară.

Cotoiul lui Sorin Purcaru se încordează în blănița-i de oțel ca un Don Quijote de la Mancha, cu gândul să impresioneze pe Dulcineea – visătoarea, acuarelica  pisică  a Zamfirei Bârzu. Pisicile Marinelei Ciobanu, niște  timide titrate, ori se miră  cât de tolerant poate fi Cristian Diaconescu lăsându-și pisica să i se urce în cap,  ori se retrag în lumea lor pentru a medita la pisica suprarealistă a lui Gabriel Caloian. Mihai Tarași mai destinde  un pic atmosfera vizuală, anunțându-ne printr-o ,,pisică text” că aici stătea pisica dar pentru că eu lucrez mai încet , pisica s-a plictisit și a plecat la mama ei.

George Cernat vine și complează această absență tarașiană cu performance-ul pisicii sale pe calorifer. Dar pisicile cu ochi albaștri, ale Gabrielei Agafiței, nu sunt de acord cu această căldură irosită, și își afișează cu nonșalanță  atitudinea lor estetică.  Copleșită de  atâtea  principii estetice, pisica albă a lui Iulian Copăcel, a decis să se tolănească pe o pajiște albastră. Siderate, pisicile Valentinei Druțu, privesc  uimite această boemie. Sorin Otânjac aduce în prim plan un fel de Altamira pisicească,  iar pisica Alexandrei Floarea pare să contemple cu entuziasm acest paleolitic felin. Radu Răileanu se erijează într-un mare maestru al Margaretei sale feline. Ca un Zorro înaripat, apare și pisica Gabrielei Drânceanu pentru a salva ce se mai poate salva din roșul felin  al pisicii Sabinei Drânceanu

„Postumanism domestic. Scenă cu prieteni și pisici” ne provoacă să privim dincolo de aparențe, chestionându-ne , metaforic, dacă suntem dispuși să renunțăm la iluzia controlului absolut asupra ecosistemului, în favoarea unei conviețuiri bazate pe acceptarea și recunoașterea valorii inerente a fiecărei specii. Expoziția nu doar că ne îmbogățește perspectivele asupra postumanismului, ci ne oferă și o oglindă în care să ne reflectăm valorile și convingerile. Într-un timp în care provocările ecologice și etice devin din ce în ce mai presante, întrebările ridicate de această abordare artistică devin o estetică a urgenței. Oare suntem pregătiți să ne deschidem inimile și mințile pentru a îmbrățișa o viziune a lumii în care fiecare ființă are un loc și un sens?