„O amintire din tinerețe îmi provoacă și acum un surâs melancolic. Eram într-o vară la Tescani, alături, ca de obicei, de mai mulți artiști plastici. Unul dintre ei, un mare pictor, mi-a propus, mai în glumă, mai în serios, să mă învețe să pictez… Era Ion Alin Gheorghiu. M-a amuzat, pentru că, de obicei, postura criticului e aceea a „învățătorului”: el îi spune artistului, cu suficiența teoreticianului, ce a făcut bine și ce nu, ce trebuia să facă etc. Or, acum lucrurile s-au răsturnat… Îi spusesem lui Alin că n-am niciun pic de talent la desen și la pictură. Și el se oferea să mă consoleze, să mă ajute. Ne-am așezat, deci, dinaintea unui peisaj și, după ce m-am străduit să încropesc ceva, a intervenit, cu un amestec de profesionalism și umor, până a ieșit o imagine atașantă… Am și acum în casă obiectul final, mândru că sunt un (stângaci) „co-autor”. 

Episodul  depășea însă pitorescul unei întâmplări de vacanță. El îmi dezvăluia, încă de pe atunci, portretul unui artist de o cordială autoritate, al unui constructor riguros, dar neafectat, „riguros și expansiv” totodată, după o inspirată caracterizare formulată de Pavel Șușară.

Lucrările lui Alin Gheorghiu, fie că e vorba de pictură, sculptură sau grafică, reușesc să dea diversității o subtilă coerență și coerenței un permanent nimb de noutate, de surpriză, de euforie. Fiecare imagine e o sinteză de senzualitate și disciplină, de spontaneitate autentică și „clasicism” sobru, cu discrete subterane baroce… „În fond, sunt un clasic” – a spus cândva Alin despre sine. Pe de altă parte, vorbea, uneori, despre „labirintul” pânzelor sale. Dar, aș adăuga, un labirint care livrează simultan misterul și calea… Ne confruntăm, mereu, cu antinomii bine armonizate, cu paradoxuri vizuale, în același timp absorbante, fermecătoare și provocatoare. Ca orice mare artist, Alin Gheorghiu e greu de încadrat didactic. E original fără ostentație, e cultivat stilistic și istoric, dar fără afectare sau sincretism. S-a putut vorbi până și de un stil „abstract figurativ” (Cornel Radu Constantinescu), sau de un „dinamism centripet” (Dan Hăulică). Orice s-ar spune și s-a spus, arta lui Alin Gheorghiu e greu de definit în bogăția și seducția ei. E de admirat, de savurat, de urmat ca o călăuză cordială în miracolul vizualității.

Alin Gheorghiu are toate datele unui maestru de anvergură, ale unui model de profesionalitate și inspirație. Din păcate, am uneori senzația că nevoia de modele e, astăzi, diminuată, în criză de criterii și de cultură. O soluție plauzibilă a acestei, sper, trecătoare crize este chiar expoziția de față. Felicitări inițiatorilor, organizatorilor și, nu în ultimul rând, doamnei Anamaria Smigelschi, al cărei devotament pentru moștenirea lui Alin nu e strict acela al unei soții, ci al unui martor competent, artist rafinat el însuși.” Andrei Pleșu