„Pictura se pictează pe sine și își alege pictorii” Dinu Săvescu

Pictor și restaurator, Dinu Sovescu s-a născut în 1956 la Arad. Între 1980-1984 a studiat pictura la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, la clasa profesorilor Gheorghe Șaru și Ion Sălișteanu. Din 1990 este membru UAP, secția pictură București.

„Pictorii nu vorbesc despre pictura lor pentru că pictura vorbeste despre ei. Când pictorii vorbesc despre pictură, exprimarea lor se reduce la propoziții concentrate, precum: „pictura se pictează pe ea însăși” sau „pictura alege pictorii și nu invers” sau „pictorii aparțin picturii din limbaj”; mai spun că: „subiectul picturii a rămas același de la Altamira până în prezent, pentru că pictura în esența ei este ot ce ne înconjoară” sau că „singurul care se schimbă este limbajul picturii, pentru că evoluează continuu”.

Artistul susține că arta creată are propria viață. Demersul creativ pentru realizarea acesteia transcende barierere conștientului. Se naște deci ideea că harul și pasiunea sunt forțele conducătoare ale spiritului artistic, acestea negăsindu-și originea în aspecte raționale, ci în acea forță mistică, lăuntrică și inexplicabilă ce ghidează mâna pictorului.

Opera lui Dinu Săvescu are puternice influențe din arta creată de Țuculescu în sensul în care se pot găsi punți comune între modurile celor doi artiști de a trata suprafața picturală, de a așeza tușele de culoare dar și prin raportarea la spațiu. Consistența stratului pictural regăsită atât la Ion Țuculescu cât și la Dinu Săvescu este atât de bine așezată pe suport încât crează tridimensionalitate prin excesul de materie – tinzând să devină un obiect în sine.

Privit în sine, motivul tipic românesc creat de Dinu Săvescu, urmărește un zoom-in al textilelor tradiționale românești realizând astfel o trimitere expresă spre trecutul istoric și cultural,  dar cu un aer al contemporaneității dat de vitalitate și forță. Astfel opera lui Dinu Săvescu are atât un caracter decorativ, prin abordarea motivelor tradiționale românești, cât și caracter plastic prin structura și picturalitatea tușelor.

Cromaticile abordate de artist explorează o paletă largă de culori, de la tonuri exaltate de roșu, albastru sau poate chiar nuanțe de roz, la tonuri de pamant, ocru-verde, siena, umbă arsă, dar de fiecare dată alternate și echilibrate cu griuri colorate sau neutre. Acestea din urmă joacă rolul unor pauze acromate pentru a calma tonalitățile saturate. Raportul dintre plin și gol se traduce în lucrările artistului prin alternanța dintre volum și spații în care pânza a fost acoperită doar cu un strat de culoare semi-transparentă. Întorcându-se spre conceptul lucrărilor, această pauză acromată face trimitere la simplitatea vremurilor trecute ce susțin prezentul și atât de stabile și trainice încât s-a putut crea contemporanul. Se poate deci trasa o axă între trecutul istoric românesc și suportul care susține materia picturală (prezentul).

Din punct de vedere tehnic, impresionantul se naște din felul în care tușa de culoare este aplicată pe pânză. Generozitatea tușei impasto stârnește publicul să o admire mai de aproape, trezind o curiozitate aproape irezistibilă de a atinge stratul pictural pentru a verifica dacă este încă proaspăt.

Căutările lui Dinu Săvescu nu au vizat în specie subiectul picturii, cât identificarea, cât mai în profunzime, a unui nou limbaj de expresie capabil să comunice chiar el povestea picturii în sine – materialitatea folosită de artist fiind bază acestui concep. Arta lui și-a atins obiectivul, a fost prezentă, de sine stătătoare și a vorbit publicului pentru artist, transmițând fiecare gând pe care l-a intenționat în demersul creativ. Expoziția „Urme” reprezintă deci trecutul actual și prezentul vechi, noul și tradiția prin care este reamintit spiritul românesc.

„Un elogiu adus Frumuseții. Pictura lui Dinu Săvescu readuce laolaltă cele patru elemente presocratice. Tactilitatea și materia  voluptoasă invocă Pământul, Apa se regăsește în fluiditatea amplă a tușei, anvelopa subtilă care îmbracă formele are întreaga generozitate a Aerului, iar tonurile impulsive și flamboaiante, care adună totul laolaltă,conțin întreaga energie combustivă a Focului. Privindu-și apoi întreaga creație, Pictorului nu-i rămâne decât să constate că a fost bine așa…” Pavel Șușară, noiembrie 2024.