Continui să-l socot pe regizorul Bobi Pricop unul dintre tinerii neliniștiți ai teatrului românesc. Și-a câștigat un loc în față grație încăpățânării sale de a căuta noi forme de expresie, iar la asta îl ajută, în afară de dramaturgii contemporani pe care ajungi repede să-i adori, inclusiv programatorii. Poftiți în universul multimedia al unui meseriaș care face ca trecerea de pe scenă pe orice fel de ecran să fie firească!

 „Conferința iraniană”, cel mai nou spectacol regizat de tine, a avut premiera la TNRS. Care a fost cea mai puternică motivație pentru care ai ales să montezi acum acest spectacol și nu altul?

Ce mi-a plăcut la acest text al lui Vîrîpaev e că deschide niște conversații necesare, pune niște întrebări super relevante și lasă niște spații pe care să le completăm singuri. E un spectacol care se bazează extrem de mult pe dialogul dintre artiști și sală, asta chiar dacă spectatorii nu sunt implicați direct în discuții. Dar e o comunicare permanentă, tot ce se spune pe scenă e menit să deschidă niște sertărașe, să provoace niște răspunsuri interioare, să mai zdruncine din certitudini. Și să ne-arate cum interacționăm unii cu ceilalți, de fapt, cât de dispuși suntem să acceptăm părerile celorlalți atunci când sunt diferite de ale noastre și cât mai ascultăm din tot ce ni se spune, cu toată gălăgia asta de păreri din jur.

Ce afinități te leagă de Ivan Vîrîpaev, care, dacă nu mă-nșel, e unul dintre dramaturgii tăi preferați?

Într-adevăr, acesta este al treilea text al lui Vîrîpaev pe care îl montez, după Iluzii la Craiova și UFO la TNB. Mă interesează mecanismele prin care reușește să creeze emoția asta super puternică, autentică. E fascinant cum joaca lui cu tot felul de convenții, teatralitatea, anti-dramaticul, granița asta dintre umor, metafizică, ironie, spiritualitate și protest politic duc întotdeauna la o emoție profundă, la un adevăr care e uneori dincolo de explicații raționale. Mi se pare că scrie texte pe care le simți, înainte de a le înțelege și cred că e o provocare foarte mare să duci asta pe scenă, cu la fel de multă sinceritate.

Ai așezat multimedia pe harta relevanței teatrului românesc. Ce pondere are vizualul în economia spectacolelor tale?

Mi se pare că plastica unui spațiu de spectacol, indiferent de tehnologia folosită sau nu, este esențială. Iar eu mi-am propus mereu să experimentez, inclusiv în zona asta de new media, doar pentru a găsi drumul cel mai scurt spre emoție. M-a interesat mereu să găsesc moduri noi de a spune povești pe scenă și cu cât gadgeturile și jucăriile tehnologice pe care le folosim sunt mai captivante, mai fascinante, mi se pare valoros să descopăr în ce fel ele pot deveni un vehicul pentru emoție.

Ce mindset ai când te așezi să lucrezi la un nou spectacol?

După ce aleg povestea pe care vreau să o spun, mi-e destul de ușor să leg toate lucrurile care urmează. Îmi place să fiu relaxat și înconjurat de oameni care cred în povestea noastră și atunci când echipa e cum trebuie, când energia oamenilor e bună, când ai încredere că nu trebuie să micro-manageriezi orice detaliu de producție, lucrurile se întâmplă cum trebuie.

Ți-ai găsit rolul în teatrul românesc – care e acela?

Cred că ar deveni plictisitor să îți asumi un singur rol, iar eu dacă simt cumva că am intrat într-o zonă de confort, în care ceva îmi pare facil, am răspunsuri imediat, am soluții, mă panichez, înseamnă că ceva nu e în regulă. Și-atunci încep să caut direcții noi, care să mă surprindă și pe mine. De-asta încerc atât cât pot să aduc în echipă oameni care nu au legătură neapărat cu teatru, care fac programare, inginerie, IT etc. și de la care pot să învăț skill-uri noi.

Cum ai lucrat în pandemie?

Am lucrat foarte mult, am făcut spectacole la Reactorul din Cluj – Exeunt (texte: Lavinia Braniște), primul performance experiment, repetat pe Zoom, la care am folosit feeduri live de pe telefoanele actorilor. Apoi au urmat la TNRS (Secția germană) – Live (text devised: Thomas Perle), la Constanța – Ziua Z (text: Ionuț Sociu). Am adaptat aproape imediat pentru Zoom – Work. No Travel (adaptare: Mihaela Michailov)  de la Replika. A fost o perioadă în care am simțit nevoia să am un rost, așa că am început să experimentez cu teatrul online și spectacolele hibrid, să caut limbaje noi, la granția dintre teatru și cinematografie. M-a interesat să descopăr ce puteam face noi ca artiști în condițiile alea de panică și incertitudine, ce putem oferi din casele noastre, ce putem repeta pe Zoom și ce poate să însemne teatru filmat, montat, transmis live.

Ce a schimbat fundamental pandemia în modul în care se face teatru?

Cred că a schimbat ideea că teatrul se poate face doar în sala de teatru și mi-aș dori să fi provocat dorința asta a creatorilor din zona artelor de spectacol să vadă cum pot comunica și în alt fel, cum pot ajunge la un alt public, pe care l-am descoperit cu toții acum. Mi s-ar părea interesant să explorăm în continuare toate practicile astea digitale, pentru că e un spațiu nou, în care e loc de greșeli, dar și de curiozitate, de experimente. E bucuria asta de a învăța lucruri noi despre tine și meseria ta, de a te scutura de niște preconcepții și de a risca. Sper ca pandemia să ne fi făcut mai curajoși și mai ancorați la realitate.

Ce te face curios acum în materie de teatru?

Orice lucru nou pe care-l pot descoperi, orice formă nouă de spectacol, orice rupere de convenție, orice mijloc nou de a spune povești, orice om pe care-l întâlnesc sau pentru care vreau să spun o poveste.

Crezi că digitalizarea teatrului se îndreaptă într-o direcție corectă?

Nu aș ști să spun precis în ce direcție se îndreaptă. Și nu cred că există un mod corect de a face teatru, online sau offline. Oricum, la noi au fost destul de puține spectacole gândite special pentru spațiul online, majoritatea teatrelor au preferat în primă fază soluția comodă (chiar dacă nu foarte strălucită tehnic) de a difuza înregistrări de arhivă. Doar câteva au riscat să încerce producții noi, care să testeze mediul ăsta și să înceapă să-l descopere. Eu cred că ar fi interesant să existe și o stagiune paralelă, digitală – așa cum este chiar Scena digitală de la TNRS, sau Videofonia de la Teatrul Național din Craiova, pentru că asta ar oferi acces mai multor oameni la spectacole și ne-ar provoca și pe noi să găsim resurse noi, soluții creative noi,  tehnologii care să ne ajute să rămânem relevanți și când munca noastră este privită din fața unui ecran.