TOP

Botond Részegh: „Pentru mine arta este o necesitate zilnică, nu aș putea face altceva”

Botond Részegh (n. 1977) este artist plastic. Trăiește și lucrează la Miercurea Ciuc şi este reprezentat de Yi Gallery din New York. Începând din 2011 este directorul artistic al galeriei Új Kriterion (Miercurea Ciuc), între 2018- 2021 a fost bursier HAA (Hungarian Academy of Arts). Botond Részegh a debutat în 2001 prin expoziţia lucrărilor de diplomă la Universitatea de Arte din Bucureşti, urmând numeroase expoziţii personale dintre care amintim: „Dualitate simplă” (Muzeul de Artă Cluj 2022) „ Részegh Botond X” (Cărturești Carusel București) „Coast to Coast” (ICR Viena, The Moderism București 2021) „Desene dintr-o axă îndepărtată” (Academia di Romania in Roma, Muzeul Colecțiilor de Artă din București, 2021), „Anatomia Războiului” (Palatul Mogoșoaia, 2019), „Loss of Soul” (Muzeul de Artă Timişoara, 2018, Atelier 030202, Bucureşti, 2017 şi Muzeul de Artă Arad, 2016), „Nightfall” ( GalleryMC New York, ICR Viena, 2015 şi Tranzit House Cluj Napoca, 2014), VOLTANY, Volta Show (New York, 2014) şi Northeastern University (Boston, SUA, 2010). În 2018 a participat alături de Csaba Pléh la un panel talk în cadrul TEDx Danubia. În 2021 i-a apărut cartea Részegh Botond Ten Years cu texte de Albert-László Barabási, Zsolt Petrányi si Dan Lazea, Editura Fundația pentru Școala și Bookart.

 

Cum ai ajuns de la Miercurea Ciuc (orașul natal) la București, apoi în Budapesta?

Dacă mă gîndesc în urmă, acest traseu nu a fost prea complicat, deși realitatea a fost cu totul alta. După ce am ratat prima încercare de a intra la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, am lucrat un an de zile ca muncitor necalificat în diverse locuri. Atunci mi-am dat seama că într-adevăr trebuie să intru la facultate căci altfel o să am o viața tristă pe care o să o urăsc zilnic. Opțiunea București a venit de la sine, dat fiind faptul că acolo se află una dintre școlile bune de artă din țară. Încă din adolescență eram pasionat de desenul din pictura bizantină. Dacă mă uit la cum desenam anatomic o mână, se observă clar cât de mult m-a influențat simplitatea din desenul bizantin. Și nu în ultimul rând profesorul și mentorul Mircia Dumitrescu la care vroiam să ajung să studiez artele grafice. Anul “pierdut” mi-a fost de mare folos în privința experienței de viață. Un exemplu amuzant a fost atunci când am înțeles că după director/rector, într-o instituție, portarul este cel mai important. Așa că m-am împrietenit cu toți portarii din facultate, care mă lăsau să lucrez în atelier cât timp aveam nevoie. De atunci privesc eșecurile ca pe niște lucruri din care trebuie să învăț. După ce am petrecut șase ani în București la UNArte, secția Grafică, am decis să plec mai departe. Simțeam că o să mă pierd acolo. Așa că am aplicat la o bursă pentru arte plastice în Budapesta. După finalizarea bursei am continuat cu un doctorat. Doar așa am putut rămâne ancorat în fenomenul artei contemporane maghiare și să cunosc cît mai mulți oameni din zona asta. Și după opt ani petrecuți în Budapesta m-am întors din nou acasă, în Miercurea Ciuc.

Mi-ai spus într-una din întâlnirile noastre cum că la vârsta de 19 ani cartea „Idiotul” a lui Dostoievski ți-a schimbat viața. Ne poți povesti pe scurt această întâmplare?

Da, așa este. Am venit la facultate la București pentru artistul Mircia Dumitrescu. După primul semestru, de ziua mea, domnul Mircia mi-a făcut cadou cartea „Idiotul”. Curios am început să citesc, dar din păcate nu aveam încă vocabularul necesar pentru a înțelege bine textul în limba română. Așa că am rugat pe cineva să-mi aducă cartea din Miercurea Ciuc. O avea mama tradusă în limba maghiară. Și din cînd în cînd citeam în paralel, ca să-mi formez vocabularul. După ce am terminat cartea, am rămas uimit de cât de realist se poate „creiona” omul în literatură astfel că am încercat asta și în artele plastice. După această experiență am citit toate cărțile scrise de Dostoievski și vreo cățiva ani buni m-am axat numai pe literatură rusă. Momentan am decis să recitesc căteva din cărțile acestui autor. Este unul din planurile mele pentru anul 2022.

Când a apărut interesul tău pentru grafica/ilustrația de carte? Are vreo legătură cu faptul că ai terminat la clasa profesorului Mircia Dumitrescu, cunoscut ca fiind un excepțional artist gravor și ilustrator a numeroase colecții de carte?

În mod sigur are legătură. Orice mare profesor are o oarecare influență asupra studenților săi. Eu am avut noroc încă din liceu, pentru că aveam un profesor de grafică format la Cluj, cu care făceam ilustrații de carte încă de pe atunci. De exemplu în clasa a XII-a lucrarea din trimestrul al III-lea a fost inspirată de „Castelul” lui Franz Kafka. Mai tot timpul citeam poezii și din cînd în cînd le și ilustram. Simțeam că mă scoate din zona mea de confort și mă întălneam cu o lume total diferită de-a mea. Și asta mă incita să fac altceva. Dar să știi că și acum fac la fel. Și mai este un aspect foarte interesant pe care l-am redescoperit recent, dar prima dată nu i-am acordat atenția necesară. De cele mai multe ori o mică scânteie ne schimbă în totalitate perspectiva. Îți voi povesti o întâmplare ca să fie mult mai clar ceea ce vreau să spun.

În copilărie la Miercurea Ciuc aveam printre noi fel de fel de băieți care aveau toți niște povești interesante de viață. Și aveam unul, cu un talent ieșit din comun, și anume, avea o imaginație și un talent de a povesti extraordinar. Noi îl spuneam „Puri” de la purice, căci era mic și extrem de mobil. Avea capcitatea de a ne povesti un film întreg, sau o carte pe care a citit-o, și noi stăteam câteodată cu orele ascultîndu-l cu gura căscată la propiu. Parcă vedeam filmul, așa de „vizual” ne povestea. I-am propus încă din liceu să scrie o carte despre copilăria noastră și eu i-o ilustrez. După ce m-ai întrebat de pasiunea mea pentru ilustrație, mi-am dat seama cît important a fost acest aspect al vieții mele.

Povestește-ne despre colaborarea ta cu Albert-László Barabási, autorul cărții „Bursts”, cel care a introdus pe piață „Teoria Rețelelor” în 2010.

Pe László l-am întâlnit în 2003 la Budapesta, la un festival de carte. Eu tocmai ce terminasem de ilustrat o carte bibliofilă a poetului Kányádi Sándor-„Ziua morților la Viena”. Acesta ne-a prezentat unul altuia. Nu ne-am mai văzut până în 2007, cînd refuzasem un post la Universitatea Maghiară de Artă și mă gîndeam a nu știu cîta oară la ce voi face în viitor. Barabási căuta un ilustrator cu care să colaboreze pentru proaspăta lui carte de atunci -„Bursts”. Așa a început o frumoasă colaborare, după care ne-am împrietenit, iar acum am ajuns să ne deschidem unul altuia expoziții. De expemplu, eu o să fiu curatorul viitoarei lui expoziții cu imagini de rețele, la Miercurea Ciuc. Dar să mă reîntorc la prima colaborare, care a fost una foarte interesantă pentru mine, mai ales că nu făcusem pînă atunci ilustrații pentru cărți de stiință. Din cînd în cînd glumesc că am un masterat și în fizică, așa de intens a fost demersul pentru pregătirea vizuală a ilustrațiilor. Efortul a dat roade pentru că am fost invitat la lansarea cărții în New York și Boston (2010) iar cartea a fost tradusă în 9-10 limbi și s-a vîndut în peste 250.000 exemplare. Așa am avut parte de o “propagare” a numelui și artei mele despre care nici nu visam.

Sunt în România suficiente spații/galerii de artă contemporană? Cum ți se pare comunitatea de artă azi vis-a-vis de anii 2000?

Încă nu sunt suficiente spații de expunere, mai ales în orașele din provincie. Dar față de anii 2000 stăm mult mai bine. Țin minte când am ajuns la Budapesta în 2002 eram foarte entuziuasmat de câte galerii private existau. Atunci în București încă nu existau galerii private bine definite. Firesc că asta s-a schimbat și acum vedem o explozie, mai ales pe plan internațional, a galeriilor și artiștilor români. Și asta mă bucură enorm. Sper să greșesc, dar uneori văd o oarecare ostilitate din zona instituțională spre zona privată în segmentul artelor vizuale. Suntem priviți cu neîncredere. Dar ceea ce mi se pare regretabil este faptul ca muzeele din România, sau cei care le administrează, fie administrații locale sau centrale, nu înțeleg necesitatea bugetării corecte a expozițiilor. Și din pricina asta multe evenimente importante nu pot fi organizate în mod profesionist sau nu sunt organizate deloc, din lipsa bugetului. Și mai e ceva: sunt prea puține muzee/instituții de artă care achiziționeză artă contemporană. Asta mă întristează profund.

În 2021 s-au împlinit 10 ani de când ai deschis galeria de artă contemporană „Új Kriterion” la Miercurea Ciuc alături de prietenul tău, editorul și tipograful Áron Hajdú. Care este direcția acestui spațiu de artă și câte expoziții au avut loc până în prezent acolo?

Într-adevăr acum 10 ani am deschis galeria „Új Kriterion”cu Áron Hajdú. Îl consider un project crucial în cariera mea, pentru că datorită acestui spațiu am cunoscut niște oameni noi, m-am împrietenit cu mulți artiști și curatori cu care altfel poate nu aveam sanșa să mă întălnesc. Pâna recent am vernisat 60 de expoziții cu tot atâtea cataloage. Chiar la finalul anului 2021 am renovat spațiul galeriei. Am pus un sistem de iluminat nou „ca de muzeu” și vrem să continuăm cu același profesionalism și de acum înainte. Eu fiind artist, și nu curator, din punct de vedere curatorial nu avem o direcție foarte clară. Tot timpul am avut în vedere calitatea artistică și diversitatea artiștilor și nu mi-am dorit ca galeria să reflecte total „gustul” meu. Ca să zic așa, diversitatea și calitatea a fost focusul principal al acestei galerii. Și cred că aceasta este direcția noastră și pentru viitor.

Pentru că ești familiarizat destul de bine cu tehnologia și artele media, ce crezi despre fenomenul NFT? Cât de mult va influența viitorul artei contemporane?

Nu ti-aș putea răspunde cu exactitate, pentru că nu m-am implicat deloc în fenomen. Dar am foarte mulți prieteni artiști care se ocupă momentan cu NFT-uri. Înțeleg necesitatea acestor noi forme digitale. Era firesc și de așteptat apariția lor care implică și arta, dar hai să fim sinceri! Producem prea multă artă, care trebuie depozitată într-un final. Așa că nu este de mirare că au aparut aceste forme hibride care se stochează mult mai ușor. Cred că deja influențează piața artei contemporane, analizând interesul multor galerii care se ocupa și cu vânzarea NFT-urilor.

În cariera ta artistică ai avut parte de extravaganțe? Dacă da, ne poți împărtăși și nouă una dintre ele? 

Pentru mine cea mai mare extravaganță s-a produs începând cu anul 2014, datorită unui bun prieten pe nume Róbert Fülöp, când am început să vizitez anual, căteodată chiar și de doua ori pe an, New York-ul. Cutreieram orașul și galeriile cu mare dezinvoltură. Poate că aceasta este cea mai mare extravaganță care continuă și în zilele noastre.

Să zicem că nu ai fi reușit ca artist. Ce meserie ți-ar fi plăcut să ai?

Hai să nu zicem! :-))). Îți spun sincer că nu m-am gîndit niciodată la asta. Pentru mine arta este o necesitate zilnică și nu aș putea face altceva.

 

 

 

 

Post a Comment