Sculpturile tale sunt deja recognoscibile. Lucrezi cu metal, mai exact cu oțel, iar asta a devenit, cumva, parte din cartea ta de vizită. Cum ai ajuns la acest material?

Până să ajung să lucrez cu metal, am experimentat cu mai multe materiale. Toate au povestea și frumusețea lor, dar cu metalul a fost diferit, un fel de dragoste de la prima flamă. Eram anul 2 de facultate când am descoperit tehnologia utilizată pentru sudură, trebuia să-mi fac armătura la o sculptură pe care urma să o torn în praf de marmură. O lucrasem atât de atent și în detaliu încât aproape că mi-a părut rău că rolul ei este doar de armătura și nu o să fie vizibil. Imediat după, am simțit să fac lucrarea aceasta doar cu metal, așa că am luat câteva zeci de cuie și le-am sudat una de alta în forma unei flame de sudură. Îmi amintesc și acum cât de stângaci eram, încât m-am chinuit 3 zile pentru ceva relativ banal.

Chiar tu ai spus, într-o postare online, că sculpturile tale au cucerit deja 3 continente, 8 țări și 11 orașe. În mod evident, arta ta transcede spațiile culturale. De unde a venit cea mai surprinzătoare comandă?

De când am scris asta și până acum am mai adugat  2 țări la “colecție”. Cea mai surprinzătoare a fost de altfel și prima care a părăsit țara, în Kuwait, unde am trimis o sculptură care era vândută deja, așa că a trebuit să o cumpăr de la client și să o vând iar, lucru pe care am început să-l mai practic.

Ți-ai construit un univers foarte expresiv, aș putea spune chiar cu „visi monstruosi” (fețe monstruoase) transpuse în metal. Te inspiră oamenii din jurul tău sau ai propriul imaginar, un loc al tău, în care cauți subiectele următoarelor lucrări?

Probabil fără oamenii din jur nici în universal meu nu ar exista acest leitmotiv al “visi monstruosi”, doar că la conturarea lor conlucrează mai multe lucruri. Undeva în subconștient se creează următoarea temă a sculpturii, unde mintea mea combină cumva trările, experiențele și trăsăturile oamenilor din jur cu alte lucruri importante sau mai puțin pentru mine, dar relevante ca simbolistică. Astfel, fiecare lucrare devine o formă de exprimare și de terapie în același timp. Cred că imaginația este un “mușchi” pe care trebuie să-l antrenezi zilnic, de aceea am un task zilnic de a schița o idee sau un concept într-un caiet, dar puține ajung să fie transpuse și volumetric în metal, dar că să o găsesc pe cea mai bună trebuie să trec prin zeci de alte idei, care rămân doar precursoarele sculpturii.

Arcași cu câte 2 săgeți, figuri gânditoare, cu ochii închiși sau corpuri în mișcare. Dacă ar putea vorbi, ce povești ar spune personajele cărora le dai formă, din metal?

M-am întrebat uneori asta, ce mi-ar spune dacă ar putea vorbi? Probabil un prim lucru ar fi să-mi mulțumească că le-am oferit viață, m-aș simți ca un fel de Gepetto, iar personajele care au prins contur într-o poziție ușor distorsionată, agonizând și împovărate cu ceva greu, m-ar întreba de ce le-am condamnat pe vecie să rămână așa. Aici nu știu dacă am un răspuns concret, sper doar să mă ierte și să mă înțeleagă.

Ești artist, în primul rând, însă în același timp îți administrezi singur propriul „business”. Cum te-ai decis să te autoreprezinți și să te ocupi de tot ce înseamnă creația ta și relația cu consumatorul de artă și publicul?

Cumva lucrurile au venit organic, mai mult din nevoie, dar recunosc că mi-a și plăcut, iar acum îmi place și mai mult. Începutul a fost amărui, care a ținut câțiva ani buni, multe eșecuri de la care am învățat și care nu m-au convins să renunț. Au fost ani buni de răbdare și de testat zeci de variante de abordare cu clientul și de a înțelege publicul meu țintă. Am persistat și am ales să mă documentez constant și să încerc să învăț de la cei mai buni. Cred că secretul este autodisciplina și organizarea, dacă le ai înseamnă că ai totul sub control. Îmi place să țin cont de cel mai mic detaliu, iar fiecare întâlnire cu un posibil client o tratez cu maximă importanță.

Uitându-te în spate, la ultimii 10 ani, care au fost momentele cele mai memorabile, în cariera de artist? Ai simțit vreodată că vrei să renunți la ceea ce faci?

Ar fi nedrept să spun că există câteva momente memorabile, pentru că toate au lucrat la formarea mea și a următoarelor sculpturi. De renunțat nici nu a intrat vreodată în discuție pentru că de la început am fost extrem de îndrăgostit de ceea ce fac, de aceea refuzi și gândul să excluzi ceva din viața ta care te-a fascinat și continuă să o facă. Mă ține constant motivat povestea din spatele fiecărei sculpturi, fiecărei expoziții unde cunosc o paletă mare de oameni, momentele când văd reacția unui client când vede lucrarea și tot felul de experiențe frumoase prin care trec legate de ceea ce fac.

De exemplu, acum câțiva ani am dus o sculptură de aproape 3 metri lungime până la etajul 7, suit pe lift, cu sculptura ținută pe verticală, pentru că nu aveam alte variante. Pare o nebunie, dar e atât de incitant și de dulce încât o fac fără să stau pe gânduri.