Lalo Adam El Khao este un artist vizual și stradal, absolvent al Central Saint Martins și Royal College of Art (London). Recunoscut pentru intervențiile sale urbane distinctive, El Khao oferă urbanului o identitate nouă, transformând degradarea în artă interactivă. Am vorbit cu el despre filosofia din spatele acestor intervenții și despre cum poți schimba fața unui oraș, ciob cu ciob.

S-a scris despre proiectul tău că „vindecă” orașul. Vezi munca ta ca pe un efort de reparare a Bucureștiului sau mai degrabă ca un mod în care subliniezi cicatricile urbane?

Presupun că aceste intervenții ale mele în mozaic pot fi interpretate ca un mod de a „vindeca” orașul, ca și cum ar repara simbolic micile răni din țesutul urban. Dar, în realitate, intenția mea este mai simplă și, poate, mai poetică. Doresc să aduc arta acolo unde te aștepți cel mai puțin să o găsești.

Trăim într-o lume atât de saturată de imagini, încât ochiul nostru aproape că a devenit imun la ele. Vedem mii de lucruri în fiecare zi, dar foarte puține dintre ele ne mai surprind cu adevărat, sau ne pot face să ne oprim pentru o clipă. Tocmai de aceea mă interesează aceste gesturi mici, aproape discrete, inserate în spațiul cotidian.

Din câte am observat până acum, lucrările mele chiar reușesc să producă această clipă de surpriză. Oamenii se opresc, se apropie, încearcă să înțeleagă ce este acolo și de ce se află într-un loc atât de neașteptat. Iar această reacție mă bucură cel mai mult. În acel moment, pentru câteva secunde, rutina orașului se întrerupe, iar spațiul banal devine dintr-odată un loc de descoperire.

Intervențiile tale cu mozaic în țesutul urban degradat funcționează ca un Kintsugi contemporan. În ce măsură consideri că aceste „cicatrici aurite” cu ceramică sunt un act de înfrumusețare versus un act de demascare a neglijenței administrative?

Nu am considerat niciodată aceste intervenții ale mele ca pe o critică la adresa neglijenței administrative. Nu acesta este punctul de plecare al demersului meu. În același timp, nu le văd nici ca pe simple gesturi de „înfrumusețare” a spațiului urban, pentru că ele nu sunt fragmente de pardoseală și nici încercări de a masca ceva. Sunt, mai degrabă, inserții artistice autonome. Mici prezențe care apar neașteptat în țesutul orașului și care invită privitorul să le descopere.

În urma postărilor mele pe rețelele sociale am fost, de altfel, surprins să observ reacțiile oamenilor din diferite colțuri ale lumii. Atât în comentarii, cât și în mesaje private primite de la admiratori din multe țări, am descoperit că aceste situații urbane există peste tot. Gropile, crăpăturile și imperfecțiunile orașelor par să fie un limbaj universal.

Poate tocmai de aceea ideea a rezonat atât de mult. Am primit chiar invitații de a merge în diferite orașe din lume pentru a aduce acolo un mic fragment din arta mea, pentru a transforma și în acele locuri aceste accidente urbane. Pentru mine, acest dialog neașteptat cu oameni din alte orașe și alte culturi este una dintre cele mai frumoase consecințe ale acestor intervenții.

Există o selecție cromatică bazată pe situl specific în care intervii? Cauți să integrezi lucrarea în paleta gri a orașului sau mizezi pe o disonanță vizuală menită să șocheze privirea obișnuită cu monotonia orașului? 

După cum spuneam, trăim într-o lume atât de saturată de imagini, fie că provin din social media, de la televizor sau de pe ecranele și reclamele care ne înconjoară la fiecare pas. Suntem expuși constant la un flux vizual atât de intens, încât privirea noastră a devenit, într-un fel, obișnuită cu aproape orice.

Tocmai de aceea îmi place să creez un contrast vizual care să surprindă. Un contrast care să iasă din ritmul obișnuit al imaginilor pe care le consumăm zilnic, dar care, în același timp, să atragă privirea într-un mod subtil, aproape enigmatic. Îmi place ideea ca oamenii să descopere aceste lucrări din întâmplare, să se oprească pentru o clipă și să se întrebe ce este acolo și cum a ajuns acel fragment de artă într-un loc atât de neașteptat.

Intervii adesea în aceste „viduri urbane”, locuri uitate de toți până când le transformi prin artă. Cum simți că se schimbă statutul acelui spațiu? Crezi că lucrarea devine un bun al comunității, pe care oamenii încep să-l ocrotească, sau ești împăcat cu gândul că ea face parte din dinamica trecătoare a străzii?

Intervenția în mozaic este, în multe privințe, diferită de cea a graffiti-ului sau a altor forme de street art. În primul rând prin natura materialului și a procesului. Mozaicul este un craft care implică tehnică, răbdare și o anumită formă de planificare. Fiecare piesă trebuie gândită, tăiată, așezată și fixată cu atenție, iar întregul proces cere timp și precizie.

Chiar dacă rezultatul poate părea uneori spontan sau aproape fără efort, în realitate fiecare mozaic este construit cu grijă, piesă cu piesă. Îmi place să le privesc ca pe niște mici bijuterii implantate în țesutul urban. Ca niste mici fragmente discrete de artă care apar acolo unde nimeni nu se așteaptă.

Din acest motiv le consider, într-un fel, un cadou oferit comunității și orașului. Un gest mic, dar făcut cu intenția de a aduce un moment de frumusețe și surpriză în viața de zi cu zi a celor care trec pe acolo.

În designul de obiect sau modă (unde activezi de asemenea), precizia este adesea imperativă. Cât de mult te eliberează „imperfecțiunea” străzii de rigoarea atelierului? 

În trecut am activat și în domeniul designului, atât în design de produs, cât și în design de modă. Din acea perioadă am păstrat o anumită rigoare a procesului de lucru, o disciplină legată de etapele care trebuie parcurse pentru ca un proiect să ajungă la forma lui finală.

Această rigoare a rămas prezentă în tot ceea ce fac astăzi. Chiar dacă rezultatul vizual poate părea uneori liber, spontan sau jucăuș, el este în realitate ghidat de o atenție constantă acordată execuției și detaliului. În spatele acestei aparente libertăți există întotdeauna un proces bine gândit și o preocupare pentru modul în care fiecare element este realizat și integrat în ansamblu.

Poate un simplu detaliu ceramic să schimbe comportamentul urban al trecătorului? Există o componentă de educare a privirii în acest demers?

Da, mai mult ca sigur. Am observat de multe ori reacțiile oamenilor atunci când descoperă fragmentele de artă pe care le-am lăsat prin oraș. De cele mai multe ori se opresc, se apleacă și privesc cu atenție când le observă. Nu este doar gestul rapid de a face o fotografie și de a pleca mai departe, ci mai degrabă un moment de curiozitate și descoperire.

Pentru câteva clipe, oamenii par să iasă din ritmul grăbit al orașului și să privească mai atent spațiul din jurul lor. Iar pentru copii, din câte am observat, pare să fie cea mai mare bucurie. Ei reacționează cu o uimire sinceră, aproape ca și cum ar fi găsit o bijuterie ascunsă în asfalt. Tocmai aceste momente de descoperire spontană sunt, pentru mine, unele dintre cele mai frumoase consecințe ale acestor intervenții.

Dacă Bucureștiul ar adopta un model de dezvoltare urbană care să prioritizeze componenta estetică, ce proiect major ai propune pentru a redefini spațiul public actual

În anii ’60 și ’70 au existat în România proiecte ample care urmăreau aducerea artei în spațiul public. Desigur, tematica multora dintre aceste lucrări era, într-o anumită măsură, subordonată ideologiei regimului de atunci. Cu toate acestea, inițiativa în sine rămâne una demnă de apreciat: ideea că arta trebuie să facă parte din viața orașului și să fie accesibilă tuturor.

Multe dintre aceste lucrări au fost realizate chiar în tehnica mozaicului, la scară monumentală, pe calcanele clădirilor sau pe fațadele unor instituții publice. Unele dintre ele pot fi încă văzute și astăzi, ceea ce nu este deloc întâmplător. Mozaicul este una dintre cele mai durabile tehnici artistice din istorie. Dacă este realizat corect din punct de vedere tehnic, poate rezista nu doar zeci sau sute de ani, ci chiar milenii, așa cum o demonstrează numeroase exemple din antichitate.

Personal, mi-ar plăcea să văd mai multe lucrări realizate în această tehnică în orașele noastre. Mozaicul are o prezență materială și o forță vizuală aparte, iar integrarea lui în spațiul urban poate transforma locuri obișnuite în repere vizuale memorabile. 

În același timp, există tot mai multe cercetări care arată că întâlnirea cu arta are un efect pozitiv asupra stării psihice a oamenilor. Studii realizate de instituții precum University College London sau organizația World Health Organization au evidențiat faptul că expunerea la artă, fie în muzee, fie în spațiul public, poate reduce nivelul de stres, poate îmbunătăți starea de bine și chiar poate contribui la sănătatea mentală pe termen lung. Din acest motiv, integrarea artei în oraș nu este doar o chestiune estetică, ci poate avea și un rol real în îmbunătățirea calității vieții.

Într-un scenariu ideal, astfel de intervenții artistice ar putea aduce nu doar un plus de valoare vizuală orașului, ci ar contribui și la o stare generală mai bună a celor care trăiesc și se plimbă prin el. Arta, chiar și atunci când apare discret, are puterea de a schimba felul în care percepem spațiul din jurul nostru.