TOP

Lavinia Oniciuc: „Peisajul nu e o reprezentare picturală a naturii, ci a unor stări”

Lavinia Oniciuc a absolvit Pictura la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și a expus în diferite spații din București și Cluj. Interesată de portret și peisaj, artista devoalează latura nevăzută a acestor genuri, pe care le vede întemeiate pe trăiri individuale. Eliberate de sensul unei redări pur picturale, lucrările ei ne invită către un dialog sincer cu noi înșine, ne reamintesc de importanța introspecției, de observarea constantă a ambianței în care trăim și, cu precădere, a sentimentelor care ne cuprind. Lavinia Oniciuc ne-a povestit despre începuturile în artă și despre elementele comune din lucrările ei.

 

Povestește-ne despre începuturile tale în artă. Cum și când ai decis că vrei să te dedici artei? A existat un moment-cheie?

De când eram foarte micuță desenam mult, poate ca orice copil, iar atunci când eram întrebată ce doresc să devin când voi fi mare răspundeam cu „pictoriță”. Era normal ca atunci să găsesc bucurie într-o activitate precum pictura, însă interesul meu creștea tot mai mult cu fiecare an care trecea. Pe la 9 ani am dat de un documentar pe TVR legat de viața și pictura lui Nicolae Grigorescu și îmi amintesc că m-a marcat foarte puternic, dorindu-mi să fac și eu pictură ca și el. Acela cred că a fost un prim moment pe care l-am consimțit în mine, poate mai mult inconștient, însă decizia conștientă de a urma o școală cu profil artistic a fost când mă apropiam de terminarea gimnaziului, iar părinții încercau să îmi schimbe gândul și traiectoria, propunându-mi niște licee și meserii mai „sigure”.

Cum nu prea îmi dădeam seama ce presupune arta, viața incertă de artist și multe altele, dar totuși fiind condusă de dorința puternică de a picta și învăța să pictez, am ținut să merg la liceu de artă, iar părinții după lungi și zadarnice încercări, au cedat și m-au sprijinit pe calea aceasta.

De atunci pot să zic că a început povestea mea cu arta. Patru ani petrecuți la Liceul de Artă Botoșani, în atelierul un profesor serios și implicat, care m-a ajutat să disting arta de kitsch, mi-a deschis ochii spre artă, în toate aspectele ei, nu numai legat de pictură, și m-a făcut să înțeleg că arta e ceva foarte serios care implică muncă multă și renunțare de la alte distrageri.

După ce am finalizat liceul, am aplicat la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, la secția pictură de șevalet. Pentru mine au fost poate primii cei mai frumoși ani de studiu, dar și de viață, pentru că puteam picta în ulei cât de mult și învățam mereu lucruri noi de la profesori și colegii mai mari pe care îi urmăream.

În ultimii ani ai manifestat preocupări în sfera portretisticii și a universului naturii. Le luăm pe rând. Portretul presupune o unificare, un acord pe care artistul îl stabilește între exterior și interior. Care este firul comun al portretelor tale? În ce punct se întâlnesc ele?

Am început să am aplecare spre problematizări legate de sfera ontologică, ceea ce înseamnă și exprimă omul exterior, viața lui ascunsă, lăuntrică, precum și de omul inclus și raportat la societate cam din primul an când am venit la Cluj, mai întâi prin întrebări legate de mine, de ceea ce se petrece în interiorul meu și se resfrânge în exterior, apoi am început să privesc altfel lumea din jurul meu și ajungeam la concluzia că tot ce se întâmplă în societate și în relațiile mai restrânse dintre oameni pornește de la om, de la interiorul său.

Când s-a apropiat ultimul an de facultate, am ales tocmai tema legată de om pentru lucrarea de licență, pentru că îmi dădeam seama că nu îmi cunosc acest cosmos interior, ceea ce nu e puțin lucru, dar și oamenii cu care intram în contact, mulți dintre ei aveau lipsă de autocunoaștere și de aici porneau tot felul de probleme care afectează viața personală, în mod particular, dar și societatea, la nivel general.

Am văzut ca fiind fundamentală o încercare de autocunoaștere pentru ca omul să poată face față provocărilor și alegerilor din viață, așa că am ales să reprezint omul separat de ceilalți sau de alte obiecte, asta pentru că am observat că avem tendința de a fi sinceri atunci când suntem însingurați, iar în astfel de momente putem sintetiza cu claritate informațiile receptate, putem reflecta, cugeta profund pe anumite chestiuni, mai cu seamă pe cele existențiale, pe care, în alte împrejurări le-am ignora. Firul comun al portretelor mele este tocmai reprezentarea figurilor cu ochii închiși, asta pentru că omul privește în interiorul său, începe să își conștientizeze abisurile, să își vadă părțile bune precum și pe cele mai puțin dorite, pornește într-o călătorie primejdioasă, dar frumoasă de autocunoaștere. Totodată mi-a plăcut să le confer acestor portrete o aură de serenitate, un simțământ al echilibrului, prin cromatică și prin lipsa de expresivitate facială. Aceasta pentru că mi se pare că omul care începe să își vadă lăuntrul, să îl stăpânească, devine echilibrat, integru.

După ce am terminat masteratul, am început să reprezint cadre naturale, dar tot cu gândul la simțămintele pe care omul le poate avea în fața unor asemenea cadre. Astfel, peisajul nu e o reprezentare picturală a naturii, ci a unor stări, mai exact de detașare, contemplare, resemnare, calm.

Anul acesta ai avut o expoziție personală la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, intitulată „Grădina pe înserare”. Seria de nocturne și grădini redate în timpul înserării ne dezvăluie un cadru al granițelor dintre lumină și întuneric, zi și noapte, zgomot și liniște. Ce te-a făcut să alegi acest moment al zilei?

Acum câțiva ani, după ce m-am apropiat mai mai mult de lumea vegetală și stând mai mult în natură ajungeam de multe ori la momentul înserării și simțem că se resfrânge o mare liniște seara, observam cum dispar treptat culorile puternice din jur, sunetele produse de forfota și agitația diurnă se diminuau și începea o perioadă diferită față de tot ce se petrecuse în decursul zilei, o perioadă ce pare potrivită liniștirii, contemplării, un timp în care omul se poate odihni și axa pe partea ce ține de interior. Atunci mi-am dat seama că trebuie să pictez înserări și nocturne pentru trăirea specială pe care o amprentează asupra noastră.

Lucrările tale relevă un interes pentru concentrarea motivului, simplitate, interiorizare, contemplare continuă, atribute care le înscriu într-o condiție a veșniciei. Cum ajungi la motivele pe care le reprezinți? Care sunt sursele de inspirație?

Ideea de la care pornește întreaga pictură, fie că este portret sau natură, este aceea de a evidenția importanța clipelor pe care le trăim și pe care le putem valorifica dacă am încerca să vedem și să înțelegem lucrurile în profunzime, mai ales de a căuta momentele odihnitoare de însingurare. Știu că viața cotidiană este foarte solicitantă și alertă și e imposibil să ne gândim la astfel de lucruri uneori, dar pot exista fracțiuni de „oprire a timpului” în care ne deconectăm și detașăm puțin de la realitatea vizibilă și putem să adăugăm însemnătate unor clipe, le putem înveșnici!

Ne poți spune la ce lucrezi în prezent sau ce pregătești pentru perioada următoare?

În prezent lucrez la ceva diferit, o serie de lucrări cu case vechi, majoritatea din zona din care provin. Prin ele îmi doresc să aduc în fața privitorilor frânturi din viața, mentalitatea, trăirea oamenilor de odinioară transpusă în felul în care își făceau/aveau casele. Mi se pare că putem descoperi multe lucruri bune și interesante despre un fel de a fi care acum s-a șters destul de mult, dar în aceeași măsură putem să ne amintim de persoanele pe care le-am cunoscut sau cunoaștem din mediile rurale.

Post a Comment