
Teodor Ștefan: „Ce mi-am dorit de la profesorii mei încerc acum să ofer mai departe: claritate, încurajare, libertatea de a experimenta”
Teodor Ștefan este artist vizual, lector universitar și restaurator al Patrimoniului Cultural. A absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, iar ulterior a urmat studiile de licență, master și doctorat în cadrul Universității Naționale de Arte din București, Facultatea de Arte Plastice, secția Pictură. Devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici în anul 2018, iar din anul 2022 este lector la Universitatea Națională de Arte din București, unde predă Cromatologie și Tehnicile Picturii de Șevalet. Începând cu 2024, activează și ca restaurator al patrimoniului cultural.
Care a fost acel moment „zero” în cariera dumneavoastră artistică?
Nu cred că ne putem limita la un singur moment cheie, la un anumit moment „zero“, deoarece, de multe ori, atât din perspectiva artistului, cât și din perspectiva vieții obișnuite, există mai multe momente care pot schimba percepția asupra lumii și, implicit, asupra artei.
Atât viața cât și cariera artistică sunt formate dintr-o succesiune de decizii și experiențe care se acumulează și influențează parcursul personal. De exemplu, în procesul creației, fiecare alegere poate deschide direcții neașteptate, care nu sunt evidente în faza inițială de compunere a lucrării. Momentul în care imaginea prinde contur în mintea artistului — acea etapă premergătoare procesului fizic de a așterne pe o suprafață o materie colorată — este rezultatul suprapunerii straturilor de imagini, emoții și trăiri înmagazinate în subconștient până în acel punct.
Acest proces este comparabil cu momentele cheie din viață. Nu cred că ne putem opri asupra unui singur eveniment care să ne definească întreaga carieră sau existență, pentru că adesea acestea sunt o sumă de decizii și experiențe care ne conduc pe diverse direcții. De exemplu, pentru mulți artiști un astfel de moment poate fi acea „întâlnire cu capodopera“. Impactul emoțional resimțit întâlnind fizic o lucrare este incomparabil cu cel oferit de reproducerea ei într-un album sau pe un suport digital. Acel sentiment profund, unic, poate declanșa o schimbare fundamentală în percepție.
De asemenea, un moment „zero“ poate fi reprezentat de o emoție puternică sau de o trăire intensă, care reușește să creeze un declic interior. Acest declic poate fi diferit de la o persoană la alta, dar pentru un artist, el are adesea un rol decisiv în orientarea spre anumite direcții. Influențele externe — fie ele experiențe personale, interacțiuni sau contexte culturale — joacă și ele un rol esențial în acest proces.
Pentru mine, au existat mai multe astfel de momente „zero“ în parcursul artistic. Unele au fost determinate de întâlniri cu anumite lucrări ce m-au marcat profund, altele de emoții sau trăiri personale. În cele din urmă, fiecare dintre aceste momente a contribuit la concretizarea unei viziuni specifice și la definirea drumului pe care l-am ales.
Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” este un loc cunoscut pentru formarea unor tineri talentați în domeniul artistic. Cum ați descrie experiența dumneavoastră acolo și ce influență a avut asupra parcursului artistic și profesional pe care l-ați urmat?
Experiența mea la „Tonitza“ a fost marcată de o atmosferă boemă, mai ales în timpul orelor de atelier, dar și de momente în care m-am confruntat cu anumite viziuni pedagogice cu care nu rezonam neapărat. Am intrat în Liceul Tonitza încă din clasele gimnaziale. Acel mediu a reprezentat pentru mine un spațiu de formare timpurie ce m-a influențat pe parcurs. Totuși, nu pot spune că întreaga mea formare s-a datorat acelui mediu. Pentru mine, un moment de „declic” s-a produs abia în ultimii ani de liceu, când am devenit mai conștient de direcția și obiectivele mele. Această claritate a fost esențială în eliberarea de rigiditățile impuse — un fenomen specific, poate, generațiilor postcomuniste, care purtau încă anumite influențe ale trecutului.
Anii studenției au fost, însă, cei care și-au pus amprenta din punct de vedere artistic. Deși bagajul de cunoștințe dobândit în liceu mi-a oferit un punct de plecare, adevărata dezvoltare s-a produs în facultate. Acolo am întâlnit profesori, colegi și artiști din diverse medii, cu viziuni și perspective diferite, care au contribuit la lărgirea orizonturilor mele. Interacțiunile cu acești oameni au adus o influență subtilă, dar semnificativă, asupra modului în care percep și creez.
Privind în urmă, nu pot spune că mi-e dor de anii de liceu în sensul în care mulți îi idealizează. Pentru mine, liceul a fost mai degrabă o etapă necesară, dar nu definitorie. A fost locul unde am învățat limbajul vizual de bază, dar adevărata explorare și aprofundare a acestui limbaj au avut loc ulterior, în timpul facultății.
Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” este, fără îndoială, un spațiu recunoscut pentru formarea multor artiști, la fel cum se întâmplă și cu alte licee de profil din țară. Totuși, consider că baza formării unui artist nu rezidă exclusiv în educația primita acolo, iar inspirația și influența pentru parcursul artistic și profesional vin dintr-o varietate de factori.
Ce v-a motivat să deveniți profesor și cum ați ajuns să considerați această vocație o continuare firească a drumului dumneavoastră artistic? Prin urmare, cum ați descoperit pasiunea pentru cromatologie și ce v-a atras cel mai mult la această disciplină?
Asumarea rolului de profesor nu reprezintă neapărat o continuare firească a parcursului artistic al unui creator. Această profesie impune uneori un echilibru dificil între dedicația pentru activitatea pedagogică și menținerea unei practici artistice personale consistente. Totuși, rolul de profesor oferă oportunitatea de a transmite mai departe cunoștințele acumulate, mai ales atunci când ne raportăm la tehnici ale picturii, teorii ale culorii sau restaurare. Predarea acestor discipline implică o abordare complexă, care îmbină dimensiuni practice și teoretice.
În cadrul acestora, accentul nu cade pe simpla transmitere a „cum“ sau „ce“ trebuie pictat, ci pe analiza și înțelegerea detaliată a „cu ce“, „pe ce“ și „în ce (ordine)“. Ne interesează de fapt cum poate un material „mort“ să devină operă de artă. Nu ne interesează nici expresia picturală, nici gramatica imaginii. Nu ne interesează mijloacele materiale, ci ne interesează procedeele tehnice. Deci, cu alte cuvinte, multe preocupări subsidiare actului creator după cum spunea și Liviu Lăzărescu.
Niciodată nu am putea ignora partea tehnică pentru că avem de-a face cu un dublu demers, atât artistic cât și artizanal (două noțiuni ce nu se exclud) stilul fiind întotdeauna altceva decât incoerența tehnică. În lipsa conștientizării acestor noțiuni, obiectul purtător de mesaj artistic se poate modifica și poate suferi diferite schimbări. În acest sens, trebuie înțelese limitele anumitor tehnici ale picturii, iar pentru a înțelege aceste limite trebuie să existe o experimentare continuă.
Experiența mea în acest domeniu a început formal în 2019 unde, împreună cu Marian Dobre, am dus mai departe cursul inițiat și dezvoltat de către Liviu Lăzărescu, iar din 2022 am preluat coordonarea directă a acestui curs. Cu toate acestea, legătura mea cu acest domeniu datează din perioada studenției, atunci când l-am întâlnit pe George Mircea. Prin intermediul său, am avut șansa de a interacționa cu artiști de renume, inclusiv cu Liviu Lăzărescu.
Presupun că pentru mine întâlnirea cu acești oameni a făcut ca lucrurile să decurgă aproape natural. Continuarea acestui demers, fie că vorbim despre artă sau despre predare, a venit firesc — ca o extensie a tot ce am învățat și trăit până acum. Predarea este până la urmă o formă de a împărtăși ceea ce am descoperit de-a lungul drumului.
Când stau în fața studenților, mă gândesc adesea la mine în perioada studenției și la întrebările pe care le aveam atunci. Ce mi-am dorit atunci de la profesorii mei încerc acum să ofer mai departe: claritate, încurajare, libertatea de a experimenta.
Cred că tehnica e fundamentală, dar nu ca să te limiteze, ci ca să-ți dea siguranța de a explora liber. E ca o busolă: nu îți spune exact unde să mergi, dar îți oferă orientarea de care ai nevoie ca să găsești drumul tău. În artă, ca și în viață, libertatea vine din încrederea că stăpânești uneltele necesare pentru a-ți exprima ideile. Predarea nu e despre a controla rezultatul, ci despre a crea condițiile în care lucrurile pot evolua autentic.
Nu aș spune că am descoperit o pasiune pentru cromatologie. De la început, am fost atras de această latură teoretică a picturii. Am fost atras de diversele teorii ale culorii, dar și cum tehnica a evoluat de-a lungul timpului, influențată de contextul istoric și cultural al fiecărei perioade. Este o latură a picturii care mi-a stârnit curiozitatea de la bun început și care trebuie studiată și aprofundată pentru a înțelege cu adevărat complexitatea reală a picturii.
Mai mult decât să descopăr această disciplină, simt că am atras-o asupra mea prin dorința de a înțelege în profunzime legătura dintre teorie și practică. O mare influență în acest sens au avut oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului, cu care am rezonat și ale căror viziuni le împărtășesc.
Am putea spune că această aplecare către cromatologie și tehnicile picturii i-o datorez și celui care mi-a fost profesorul acestui curs, celui care m-a luat sub aripa sa, și care mai târziu avea să-mi devină unul dintre cei mai buni prieteni artiști pe care i-am avut vreodată și anume George Mircea. În final, cred că această aplecare spre cromatologie a venit natural, ca o extensie a curiozității mele față de pictură.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră să lucrați cu opere care fac parte din patrimoniul cultural național? Ce v-a motivat să vă îndreptați în direcția aceasta?
Dacă ar fi să privim în perspectivă, orice lucrare creată poate avea potențialul de a ajunge să facă parte din patrimoniul cultural național.
În 2024, am obținut atestatul în restaurare la Ministerul Culturii, iar cu această ocazie, în timpul practicii de aproape cinci ani de zile în cadrul laboratorului de restaurare pictură ulei al Muzeului Național de Artă al României am avut ocazia să mă întâlnesc cu diferiți artiști (prin operele acestora) și sa mă confrunt cu diferite studii de caz privind restaurarea lor.
Indiferent de vârsta unui obiect, atitudinea pe care o ai în acest domeniu trebuie să fie la fel de serioasă. Fie că vorbim despre o lucrare de 500 de ani sau de una de doar 5 ani, ambele trebuie tratate cu aceeași rigoare și grijă.
Una din traiectoriile obiectului de artă este tocmai aceea să se propage în timp, să ajungă să fie privit. Însă nu numai privit sau observat, ci și văzut. Cred că este o diferență fundamentală între a privi și a vedea. A vedea înseamnă a înțelege, și este esențial să înțelegem un obiect de artă nu doar din perspectiva tehnică, ci și în contextul în care a fost creat, pentru a înțelege adevăratul său mesaj.
Mulți privesc puțini văd.
Având în vedere traiectoria pe care am urmat-o, atât din perspectiva cromatologiei, tehnicilor picturii cât și a anumitor momente semnificative din parcursul meu, alături de practica restaurării ca ramură științifică a picturii, am început să privesc lucrurile într-un mod diferit. Privind o lucrare, acum o fac din mai multe perspective, legate de aspectele tehnice ale picturii, dincolo de compoziție, de anumite raporturi cromatice sau de problematicile ce țin de ton.
Nu cred că a existat o motivație anume, ci mai degrabă văd acest parcurs ca pe un traseu natural și logic, dictat atât de tehnicile picturii, cât și de predarea acestui domeniu. Consider, de asemenea, că este esențial să ne preocupăm de ceea ce se întâmplă cu obiectul de artă după ce a fost creat, după ce a părăsit atelierul artistului.
Restaurarea cere precizie și respect pentru trecut, în timp ce pictura presupune libertate creativă. Cum influențează aceste domenii munca dumneavoastră?
Aceste două domenii se intersectează cumva prin prisma meseriei dar nu ar trebui niciodată să interfereze una cu cealaltă. Aici mă refer la o anumită stare. Pentru creație trebuie să ai o anumită stare în timp ce în restaurare este necesară o atitudine complet diferită. Atunci când ești în fața unui obiect ce presupune o intervenție de conservare preventivă, conservare curativă sau restaurare, atitudinea față de acel obiect trebuie să fie una complet diferită comparativ cu cea adoptată într-un proces creativ.
În acest domeniu al conservării și restaurării există legi clare după care ne ghidăm și principii pe care le urmăm. În această fază trebuie să uiți că ești artist. Este necesar să renunți la orice impuls creator și să urmezi strict legile și principiile restaurării.
Restaurarea nu presupune a face un obiect să arate ca nou, ci a-i reda semnificația originară, permițându-i să fie înțeles și să poată transmite mesajul pe care-l avea la momentul creării sale de către artist. În acest sens, este fundamental să distingem între restaurare și recondiționare, două concepte care nu trebuie în niciun caz confundate. Restaurarea nu implică „recondiționarea” obiectului, ci se referă la procesul de restituire a operei la starea sa originară, cu respectarea semnificației și integrității sale istorice și artistice.
Până ajungem în momentul restaurării unui obiect, el trece prin mai multe perioade. În primă fază putem spune că avem „timpul artistic“ adică momentul în care opera de artă a fost creată. Acest moment reprezintă momentul inițial al conceperii și realizării operei în care artistul își exprimă viziunea și intențiile. Aici ne concentrăm pe contextul artistic, pe procesul creativ al artistului și pe elementele specifice care au condus la crearea operei.
Următoarea etapă este „timpul istoric“ care se referă la perioada de existență a operei de artă și la modul în care aceasta a evoluat în timp sau modul în care a fost influențată de evenimente, schimbări culturale sau de gusturi în diferite epoci. Este o perspectivă care examinează modul în care opera fost percepută și interpretată de-a lungul timpului adăugând straturi de înțelegere și semnificație în funcție de contextul istoric. Există numeroase exemple în istoria artei în care diferite lucrări au suferit modificări influențate de anumite perioade sau gusturi ale unor epoci specifice.
În cele din urmă, ajungem în „timpul restaurării”. Acest timp se referă la procesul de conservare și restaurare a operei de artă. Este momentul în care se iau decizii referitoare la intervențiile asupra operei pentru a menține sau a restabili aspectul său originar. De altfel, până în acest moment al restaurării, ținând cont de principiile și legile acesteia, există mai multe etape în ceea ce privește conservarea unui obiect. Aici mă refer la — exact în această ordine — conservarea preventivă, conservarea curativă și abia apoi ajungem în faza finală a restaurării unui obiect.
Cum descrieți procesul dumneavoastră creativ? Aveți artiști sau curente artistice care v-au influențat în mod special și care au lăsat o amprentă asupra modului în care abordați lucrările?
Procesul meu creativ constă în a cerceta — a experimenta — a face — a reface. În această exactă ordine.
Sunt de părere că pictura nu trebuie să imite realitatea ci ea de fapt ar trebui să exprime o stare. Starea pe care artistul o trăiește atunci când percepe realitatea prin filtrul propriei viziuni. Există, de altfel, după cum spune Platon, o „imitație bună” și o „imitație rea”. Imitația bună reflectă imitarea ideilor eterne care servește la reamintirea acestora, iar imitația rea se referă la imitarea lucrurilor concrete fără cunoașterea adevărată a ideilor. Cred, de altfel, că arta se ascunde în natură, după cum spunea Albrecht Dürer, iar cine o poate extrage, o posedă. Dacă ar fi să ne limităm doar la o simplă și banală imitare a naturii sau a realității imediate, ajungem doar la niște reprezentări superficiale, care nu reușesc să exprime nimic din punct de vedere vizual sau conceptual.
Cumva, această viziune asupra artei, se leagă de experiențele mele din trecut ce au lăsat anumite ecouri. Îmi amintesc acum de sezonul expozițional din noiembrie 2014 de la MNAC („3+10 MNAC“) dar și întâlnirea cu Richard Demarco la Scena9 împreună cu expoziția „24 de argumente” de la MNAR realizată de Institutul Prezentului.
Dacă ați putea transmite un singur sfat unui artist la început de drum, care ar fi acesta?
Cască ochii.