Mădălina Lucșoreanu a absolvit Grafica, licența și masterul, la Universitatea Națională de Arte din București. Cu o înclinație naturală și constantă spre autobiografie, atât ca sursă de exprimare vizuală, cât și de explorare a sinelui, arta sa relevă o reflecție sinceră și profundă asupra copilăriei, relațiilor familiale și locurilor identitare. Arta ei poate fi caracterizată printr-un trio – căutarea detaliilor, recuperarea fragmentelor din propria viață și intervenția pregnantă a dimensiunii afective – care face apel la amintire, descoperire și păstrare. În acest demers de conturare a unei istorii personale printr-un jurnal vizual, Mădălina Lucșoreanu aduce laolaltă fotografii, texte, obiecte, spații, persoanele apropiate ei și relațiile cu acestea. Artista ne-a povestit despre primele ei contacte cu arta, despre proiectele de licență și master, despre alegerea graficii ca mediu de exprimare, relația imagine-text din lucrările ei și ne-a dezvăluit la ce lucrează în prezent.

Cum a fost parcursul tău în domeniul artistic până în momentul de față? Cum ai luat contact cu arta?

Indiferent de cât de des întâlnită este afirmația: „dintotdeauna mi-a plăcut să desenez”, o să o folosesc tocmai pentru că își are loc și în cazul meu. Desenam de mică, ori de câte ori apucam, luam orele de educație plastică în serios, și mă implicam în proiecte și activități creative, atât în timpul liber, cât și la școală. În liceu, am participat la o tabără de creație plastică, la cursuri de ceramică, iar timp de nu mai puțin de doi ani, am urmat cursuri de actorie oferite de o școală de arte și meserii. Frecventam muzee și expoziții, mergând deseori și la teatru, cinema, concerte. Citeam și fotografiam mult, vedeam filme peste filme. Cu alte cuvinte, dintotdeauna am fost iubitoare de artă, și am creat-o sau consumat-o prin diversele și complexele feluri în care numai aceasta poate exista.

Eram, însă, elevă în clasa a zecea când am hotărât că vreau să studiez Grafica la UNArte București.

Pe-atunci, locuiam în orașul natal, Balș, din Olt, și eram elevă în cadrul specializării Filologie intensiv engleză, alegere făcută prin prisma pasiunii pe care o am mai ales față de studiul limbii române și al limbilor engleză și franceză (la cea din urmă fiind olimpică națională de trei ori), afinități lingvistice pe care le fructific dintotdeauna. Imediat cum am simțit și știut că vreau să studiez grafica, nu am dat absolut deloc înapoi, așa că am început să devin din ce în ce mai interesată, fascinată și apropiată de această lume atât de frumoasă și de vastă.

Am început să mă pregătesc în particular pentru admiterea pe care aveam să o susțin odată cu terminarea liceului și am participat trei veri la rând, la UNArte, la pregătirea pentru admiterea la Grafică. În 2019, când am terminat liceul, am început studiile de licență la Grafică, la UNArte, unde îmi dorisem atât de mult să fiu. Faptul că nu terminasem un profil de specialitate în liceu ar fi putut fi considerat un impediment, însă, pentru mine, nu a fost unul, ba chiar a fost un plus pe care l-am valorificat de-a lungul timpului. Încă de la început, mi-am văzut de treabă și am încercat să am multă încredere în mine. De un lucru eram însă ferm convinsă – trebuia să muncesc mult. Și am muncit mult și învățat multe, iar uitându-mă în spate, mă bucură să știu că am făcut-o.

După un singur semestru din licență, avea să înceapă pandemia. În acea perioadă, am petrecut mult timp acasă, cu mine, fapt care a mers mână în mână cu pasiunea pentru autobiografic, circumstanțele creând astfel un cadru de reconfirmare și, totodată, de accentuare a afinităților mele, ceea ce s-a putut observa și în ceea ce am creat în acea perioadă. Apoi, ușor-ușor, am reînceput să mergem la atelier, iar în 2022 am susținut examenul de licență, proiectul meu fiind, desigur, unul autobiografic.

La sfârșitul verii aceluiași an, am susținut examenul de admitere la master, alegând din nou Artele Grafice, tot la UNArte, urmând ca în toamnă să încep masterul și, odată cu acesta, un nou proiect autobiografic. La scurt timp, în ianuarie, am plecat pentru cinci luni la Bordeaux, în Franța, deoarece obținusem o bursă Erasmus+. Acolo, am urmat cursurile masterului de Ilustrație, și pot spune că a fost o perioadă benefică și o experiență minunată, atât personală, cât și profesională. Încă de când am început studiile în arte, mi-am dorit să obțin o astfel de bursă și să plec în Franța, pentru care am o iubire aparte, și sunt sigură că mi-ar fi părut rău dacă nu aș fi făcut-o. A fost și o perioadă în care am luat o pauză necesară de la proiectul de disertație, lucrând la cele pe care le primeam acolo. M-am întors în țară, și am continuat să lucrez la proiectul personal de master, pe care l-am terminat în vara anului trecut, când am susținut examenul de disertație.

 În desenul tău se observă atât un interes pentru detaliu, cât și o dorință de exteriorizare cât mai spontană, imediată. Simți desenul mai apropiat de ceea ce vrei să exprimi decât alte tehnici? Cum ai ales grafica?

Iubirea pentru frumos a adus cu sine, în cazul meu, iubirea pentru detalii. Dintotdeauna am păstrat ochii larg deschiși pentru acestea, fiind definită astfel o trăsătură personală și total naturală. Mă identific drept o persoană observatoare, îmi place să admir, și mă hrănesc cu ceea ce vizualul îmi poate oferi. Îmi place să privesc așa cum numai proprii ochi și propria minte o pot face pentru mine. Și îmi place să analizez, să descopăr. Detaliile sunt lucrurile mici care sunt mari pentru mine, sunt acele frumuseți pe care, pur și simplu, nu le pot lăsa neobservate, nu îmi pot fi trecătoare.

Am observat că o exteriorizare spontană poate apărea de la sine pe parcursul realizării unei lucrări, deoarece mă las ușor purtată de cum mă simt în acel moment sau poate chiar de ce simt în legătură cu ceea ce aleg să reprezint vizual, iar mâna mea stângă se ghidează și lucrează după ceea ce mintea îi transmite, afectul jucând un rol primordial.

Desenul îmi este, într-adevăr, cel mai apropiat, și prin intermediul lui pot surprinde și relația dintre ceea ce observ și ce aleg să dau mai departe. Însă observațiile nu sunt numai despre ceea ce observ la exterior, ci și despre ce găsesc în interiorul propriei persoane. În orice caz, și ceea ce observ în exteriorul meu nu este altceva decât o oglindire a ceea ce pot cuprinde și eu, de fapt.

Desenul mi-a fost mereu apropiat, chiar și atunci când încă nu mă hotărâsem să merg în această direcție. Încă de când eram copil, pe lângă faptul că desenam, iubeam să răsfoiesc cărți ilustrate. Eram fascinată, le puteam privi la nesfârșit, era un univers inocent în care mă pierdeam frumos. Iubesc ilustrația la fel de mult și acum, și deși o pot privi și altfel, având în vedere ceea ce am acumulat de-a lungul timpului, îi găsesc în continuare frumusețea și chiar și inocența, fiind minunat purtată în lumea sa, cu atât mai mult cu cât lucrările mele pot fi încadrate în acest univers.

O lume bidimensională îmi acordă și o ocazie de a încerca să pun în ordine (sau, pur și simplu, scoate la suprafață) ce observ, ce gândesc, ce simt… cine și cum sunt, de fapt.

 Proiectele tale de licență (Mais où sont les neiges d’antan?) și de master (ca să îmi amintesc…/ pour que je me souvienne…) evidențiază o artă cu un caracter autobiografic, o recuperare a unei istorii personale, care are puterea de a invita privitorii să își redescopere și reconsidere propriile amintiri. Cu alte cuvinte, prin artă conservi un acasă pe care îl porți mereu cu tine, este un demers care se transformă într-un jurnal vizual. Povestește-ne despre cele două proiecte. Cum ai ajuns la ele și ce ți-ai propus să transmiți?

 Am prezentat dintotdeauna un puternic interes pentru realizarea unor lucrări plastice și literare cu un puternic caracter autobiografic, considerându-le o modalitate de cunoaștere a vieții, a sinelui și nu numai. Această dorință de transpunere a autobiograficului în opera mea este confirmată și accentuată de abordarea recurentă a unor teme și subiecte pe cât se poate de personale și de complexe, ceea ce se regăsește, într-adevăr, și în proiectele de licență și de master. Cred cu tărie în universalul care se regăsește în autobiografic, ceea ce este confirmat de faptul că acest univers personal pe care îmi doresc mereu să îl împărtășesc capătă indubitabil și o dimensiune universală tocmai prin subiectele familiare abordate și prin felul în care acestea sunt reprezentate și prin permenenta prezență a afectului.

Am știut încă de la început că proiectul meu de licență va fi despre acasă și copilărie, și am realizat numaidecât că nu aș fi putut să povestesc despre altfel decât prin a le aduce în prim-plan pe cele două persoane care m-au făcut să mă simt acasă pe tot parcursul copilăriei mele, pe care au conturat-o atât de frumos. Așadar, tema acestuia povestește despre relația pe care am avut-o cu bunica și străbunica materne, invocând, desigur, atât copilăria, cât și spațiul în care aceasta s-a desfășurat, anume acasă. Această relație, care s-a încheiat în urmă cu zece ani (acum), a fost o relație cu un puternic impact asupra mea, definitorie atât pentru primii 14 ani din viață, cât și pentru tot ceea ce a urmat. Această temă este reprezentată de lucrări plastice realizate în diverse tehnici (acuarelă, tempera și creion grafit, dar și colaj tradițional și digital), care pornesc de la amintiri, spații interioare sau exterioare, obiecte și fotografii din arhiva personală, completând cu un text care cuprinde, la rândul său, propriile amintiri, sentimente și gânduri. Ilustrațiile realizate în cadrul acestui proiect, împreună cu textul pe care l-am scris special pentru acesta, cu documentele și fotografiile originale care fac parte din arhiva familiei, au luat forma unei cărți-obiect de 120 de pagini, alcătuind astfel un jurnal personal literar și vizual deopotrivă.

În cazul proiectului de master, accentul cade pe amintiri, fiind vorba despre un drum de recuperare a acestora, a imaginilor care ne însoțesc mereu, fără să realizăm de unde vin, care ne copleșesc și ne distrag atenția de la viața cotidiană. Acest drum de recuperare a momentelor, sentimentelor, imaginilor întipărite în propria minte se suprapune cu existența materială a locurilor copilăriei și a altor detalii care reușesc să învăluie spațiul înconjurător atât în atmosfera copilăriei regăsite, cât și a ceea ce a urmat odată cu încheierea acesteia. Este un proiect care vine, într-un fel sau altul, în continuarea primului, cercetând însă mult mai departe viața de până atunci, în toată desfășurarea sa, ajungând astfel în zone mai puțin plăcute ale acesteia, dar și ale sinelui.

Toate lucrările plastice realizate, împreună cu un text poetic pe care l-am scris, au fost așezate într-o carte de 84 de pagini. Desenele realizate în creion grafit și laviu, povestind vizual despre acasă, reușesc să surprindă numeroase cadre din orașul natal, dar și din drumul spre acesta. În textul poetic pe care l-am compus, afectul joacă, din nou, un rol esențial, și își propune să îmbrățișeze desenele realizate.

Primul proiect este nostalgic, cu o paletă cromatică mai degrabă caldă și cu mult alb, prezența personajelor este importantă, iar textul este în proză, lung și detaliat. Cel de-al doilea este, cu siguranță, melancolic, cu multe griuri și mult negru, printre care lumina îndrăznește uneori să își facă loc… se pot zări și niște culori din când în când, dar până și ele sunt triste. Nu există personaje, sunt numai spații exterioare și unul singur interior, dar până și el este o fereastră. Textul este scurt, meditativ, în versuri care merg de mână cu imaginile, așa cum o fac și eu cu gândurile și simțirile când mă duc pe-acasă.

Cum privești acum aceste amintiri față de atunci când erai copil?

Desenez și scriu ca să îmi amintesc sau, din contră, tocmai pentru că îmi amintesc atât de multe lucruri…

Ceea ce creez, vizual și textual deopotrivă, este o întâlnire între aspectele tangible și intangibile ale sinelui, ale vieții, și, implicit, ale copilăriei. Pe lângă creație, pot fi găsită deseori povestind prin viu grai detalii din copilărie, pentru că mintea mea face imediat trimitere la acele momente – ceea ce am accentuat și în proiectele mele, anume acele trăiri proustiene.

Mi-au rămas întipărite nenumărate detalii, momente și întâmplări unice, dar și obiceiuri exact așa cum s-au desfășurat, însă percepția pe care am avut-o cândva asupra unora dintre ele s-a schimbat. Pe atunci, trăiam ca și cum copilăria nu s-ar fi putut sfârși vreodată, nu aveam o impresie clară a timpului, totul mergea de la sine, în simplitate și inocență. Și nu s-a sfârșit, într-un fel sau altul, pentru că o păstrez în gânduri și inimă și, desigur, în arta mea.

Însă, având în vedere anii care au trecut peste, experiențele acumulate de-a lungul timpului și maturizarea indubitabilă pe care am dobândit-o pe parcurs, se poate vorbi despre o percepție schimbată și, cu siguranță, mai clară asupra anumitor întâmplări devenite amintiri, fără ca aceasta să modifice sau să estompeze partea inocentă a copilăriei mele, deoarece nu vreau să alterez în vreun fel sau altul ceea ce am trăit frumos în acea perioadă. Ceea ce vine odată cu această conștientizare, dusă uneori la nivel de înțelepciune, mă ajută să cresc, și îmi marchează și arta. Sunt o persoană descrisă de sensibilitate, trăsătură care îmi conturează indubitabil arta, iar preocuparea față de sine și de tot ceea ce viața poate fi se simte odată cu parcurgerea lucrărilor mele.

Nu aș putea, și nici nu aș vrea, de fapt, să nu (mă) dau mai departe.

O particularitate a artei tale este constituită de texte poetice pe care le alături desenelor. Care este relația imagine-text? Ce însemnătate are textul pentru tine?

 În cazul creației mele, textul îmbrățișează imaginea, se completează reciproc, și creează un ansamblu, însă atât lucrările plastice, cât și textele pot funcționa și individual, pot fi de sine statătoare, însă de cele mai multe ori simt că vreau să le văd sau să le expun împreună.

Scris fie în proză, fie în versuri, textul este alăturat imaginii, aceste două cadre coexistând într-un spațiu artistic ridicat la nivel de univers personal, care capătă însă acea dimeniune universală despre care povesteam și mai devreme.

Indiferent că le folosesc pentru a povesti anumite întâmplări sau detalii personale exact așa cum sunt și le simt, sau că sunt o alăturare de figuri de stil, cuvintele pot avea o frumusețe și o putere aparte, oferindu-mi ocazia de a (mă) da mai departe, de a împărtăși din mine, de a transmite și altfel decât prin desen. Așa cum ceea ce desenez este detaliat sau spontan, așa îmi este și textul.

Ne poți spune la ce lucrezi în prezent?

Odată cu încheierea studiilor universitare, în vara anului trecut, am luat o necesară pauză, i-am lăsat proiectului de master niște timp necesar pentru a se așeza, a se liniști. Și mie, de fapt, având în vedere intensitatea afundării în propriile proiecte, cu atât mai mult cu cât sunt atât de personale.

În ultimul an, am experimentat, folosind numeroase materiale și tehnici, multe dintre ele fiind chiar în afara graficii. Am început să desenez și pe obiecte, pentru că iubesc și alăturarea dintre acestea și ilustrație.

În ceea ce privește proiectele de grafică, odată cu începutul acestui an, mi-am propus să mă apuc de niște serii / proiecte care vor fi marcate, din nou, de un puternic caracter autobiografic, și ale căror idei și subiecte le am în minte de ceva vreme. Afectul va prima din nou prin alăturări de imagine și text, creionul grafit și laviurile vor fi iarăși prezente.

Întotdeauna mi-a plăcut faptul că, deși la un moment dat știu ce am de făcut și de unde să încep un proiect, las niște loc și pentru necunoscut, care constă în a mă lăsa purtată în noi direcții și idei apărute chiar în cadrul proiectului respectiv. Există o frumusețe aparte în a-l lăsa să se contureze pe parcurs, în a lăsa loc liber neprevăzutului, spontanului, și în a merge înainte cu lucrurile și cu ceea ce acestea aduc cu sine, ceea ce aplic și în viața mea, oricum.