Când a pornit această vastă cercetare pe care ați realizat-o asupra operei lui Ștefan Câlția, în scopul organizării expoziției de la MNAC? A fost un proiect început mai de mult și dus la final cu ocazia expoziției, sau ea s-a dezvoltat natural în jurul conceptului curatorial pe care îl propune expoziția publicului?

Expoziția vine în urma unor cercetări pe care noi, Galeria Posibilă, alături de Fundația Ștefan Câlția, le-am început încă din 2018. Atunci am demarat un proiect ce a pornit printr-o bursă de cercetare, prin care ne propunem să inventariem toate lucrările realizate de Ștefan Câlția cu scopul realizării unui catalog raisonne. Este o muncă uriașă de identificare a lucrărilor care se află în colecții publice și private. Lucrăm la cercetarea începută cu Alice Iamandi și Daniela Langusi, absolvente de istoria artei, iar acum continuăm alături de Ana Liță și Monica Dănilă – care a avut și rolul de asistent curator în expoziția de la MNAC. Munca de cercetare a operei artiștilor, inventariere și analiză are rolul de a păstra și îngriji patrimoniul acestora, dar și de a facilita cercetări tematice și expoziții viitoare, și ar putea fi sau poate chiar ar trebui să fie susținută și de instituțiile publice (mai ales în contextul artiștiilor care nu au o fundație care să desfășoare această activitate).

Aveam, deci, ca premisă pentru expoziție, această bază de date, adică lucrările identificate până acum și trecute într-un soft, cu detalii de indentificare precum: imagine, titlu, dimensiune, tehnică, an, traseu expozițional, editorial și proveniență. Pentru expoziție, ne-am dorit să prezentăm noi perspective asupra operei artistului și a practicii lui; ne-am uitat în urmă, la expozițiile care s-au mai făcut, pentru că voiam să nu repetăm teme și lucrări, mai ales că scosesem deja la iveală o serie de picturi și desene mai puțin cunoscute. Am ales lucrări care ne-au amintit de tematici pe care le poartă artistul din anii 1960-1970, dar care sunt în estetici diferite și vorbesc despre modul în care s-a construit practica lui Ștefan Câlția de-a lungul timpului.

Publicului i-a fost lansată invitația de a privi altfel opera lui Ștefan Câlția și de a se îndepărta de interpretările „comode”, atât de cunoscute. De ce este important ca acum, la finalul anului 2022, să răspundem acestui exercițiu interesant de a ne îndrepta atenția către „însemnările” lui Câlția?

Am fost în lungi discuții cu echipa curatorială și în legătură cu titlul expoziției care vorbește despre „însemnările” de care spui. Noi ne învârteam în jurul conceptului de narațiune, dar știam că narațiunea nu e un termen suficient, așa că nu eram mulțumiți. Până la urmă, „însemnări” a venit de la Ștefan Câlția, care ne-a spus că ceea ce face el sunt, de fapt, niște semne pe care le lasă în urmă ca să poată fi văzute și cititie.

Mi se pare că riscăm să ne formăm o imagine asupra lucrărilor lui Ștefan Câlția cum că ar fi comode. Poate sunt ușor de privit, dar dacă intrii în semnificații și încerci să înțelegi, sau să atribui niște contexte mai profunde, ele nu mai sunt deloc comode.

În discuție cu Cătălin Davidescu, co-curatorul expoziției, ne-am pus întrebarea dacă este relevant să vorbim despre comunism astăzi. Pentru mine, născută în 1990, este relevant, pentru că am nevoia de a înțelege lucruri pe care nu le-am trăit și pe care îmi este greu să le găsesc documentate, dar care fac parte din contextul în care sunt realizate lucrările din expoziție. Am vrut, totuși, să privim dincolo de perioadele istorice, comunism sau post-decembrism, pentru că opera lui Ștefan Câlția ne permite acest lucru. Lucurile în lumea din jurul nostru s-au schimbat foarte mult, iar felul în care artistul lucrează (și a lucrat mereu) este o reflecție asupra realității și a prezentului, fără să fie vorba însă de activism. Bineînțeles, nu puteam să ignorăm contextul prezentului, și anume războiul din Ucraina, față de care artistul a reacționat prin mici desene. Cred că, atât la nivel curatorial, cât și la nivelul felului în care vizitatorul o să înțeleagă lucrările alese pentru expoziție, care sunt și cele legate de Ucraina, dar și cele legate de perioada comunistă și perioada de tranziție, picturile și desenele pe care le-am pus împreună pot să ne facă să ne gândim azi la teme actuale ca democrațiile liberale, crize climatice sau inegalitățile de gen. Chiar dacă Ștefan Câlția nu ne oferă direct subiectul și predicatul lucrului pe care vrea să îl transmită, ci ne lasă să descoperim, să căutăm, este foarte relevant pentru noi să înțelegem că lucrările lui pornesc de la un moment istoric, dar au o valoare și semnificație dincolo de acel moment. Prin lucrări făcute în comunism sau în epoca de tranziție de după 1989 vorbim și despre ce se întâmplă astăzi.

Care este, pentru tine, cea mai interesantă secțiune din expoziție? Sau care crezi că va fi cea care va atinge publicul cel mai mult?

Pentru că sunt, de câțiva ani, preocupată de tema peisajului și a utilizării lui în mediul artistic, dar și pentru că mi se pare că publicul poate să o treacă mai ușor cu vederea în contextul expoziției, mă opresc la secțiunea care vorbește despre natură. Am încercat să privim aceste lucrări cu peisaje din perspectiva momentului dramatic al colectivizării și al consecințelor acestuia. Am vrut să înțelegem mai bine efectele pe care le-a avut colectivizarea asupra peisajului, dar, mai mult, cum aceasta a schimbat modul în care noi ne raportăm la natură și la agricultură. Discutând subiectul cu cercetătorul Tibor Hartel, am înțeles că ne-am pierdut punctul de referință, și anume modul în care pământul și natura, dar și lucrul cu natura, erau privite și înțelese înainte de colectivizare. Am ales să ilustrăm această problematică propusă prin lucrări care provin, majoritatea, din colecții publice, dar am inclus și două mici desene care aparțin familiei artistului, care nu cred că au mai fost într-o expoziție până acum.
În contextul mai larg al expoziției, secțiunea Spectrul răului este cheia care oferă direcții de citire și pentru lucrurile care se întâmplă în jur. De aceea am și ales împreună cu arhitecții (Attila Kim și Adina Marin) să o punem în centru, ca indiferent care este traseul ales de vizitator, ea să fie înțeleasă ca un nucleu.

Ștefan Câlția, Dansul Cucuvelei (1992), ulei pe pânză, triptic: 146 x 114,5 cm, 146 x 160 cm, 146 x 114,6 cm

Ați ales să expuneți, după cum ați semnalat și în textul de prezentare, lucrări mai puțin cunoscute din opera artistului. Cum ați realizat selecția acestor lucrări? Ele provin, toate, din colecția personală a artistului și a familiei?

Pentru că expoziția are un caracter retrospectiv, am vrut să aducem împreună și lucrări de la alte muzee din țară. Nu ne-am concentrat atât de mult asupra felului în care Ștefan Câlția este colecționat de către zona privată, de unde am ales acele lucrări care se potriveau conceptului și aveau un rol de jucat în narativa noastră. Am inclus și lucrări din colecția Fundației Ștefan Câlția sau a familiei, pentru că ne-am dorit să arătăm mai ales picturi și desene care nu ies atât de des în lume.

Designul expozițional este de excepție și este cu siguranță printre primele lucruri pe care le remarci atunci când ajungi la etajul 3 al muzeului. Cât de important a fost acest design în construirea discursului vizual al expoziției, mai cu seamă că ea este împărțită în secțiuni? Cum ați început colaborarea cu Attila KIM Architects?

Am început să lucrăm cu Attila KIM Architects ca urmare a colaborării cu MNAC. A fost prima dată când am lucrat cu ei și, ca întotdeauna când faci ceva nou, a fost și o provocare. În proiectele de la Galeria Posibilă mai lucrasem în trecut cu Irina Nemțeanu, arhitecta alături de care am realizat și câteva expoziții ale lui Ștefan Câlția ori ale lui Florin Ghenade. Având această experiență și practică, mi se pare esențial să lucrezi cu arhitecți atunci când construiești o expoziție, mai ales una de mari dimensiuni, pentru că, în contextul artistic este foarte mult vorba despre mediere. Pe de-o parte este vorba despre medierea dintre conceptul artistului și conceptul curatorial, iar apoi despre medierea dintre suportul arhitectural și concept/lucrări, iar mai apoi către public. Pentru noi, curatorii, este foarte ușor să ne imaginăm o poveste a expoziției, un mod în care am vrea să se întâlnească vizitatorii cu lucrările artistului, dar aici intrevine și munca arhitecților, care înțeleg mult mai bine spațialitatea și volumele pe care le construiesc și care, de fapt, ghidează vizitatorul prin expoziție și contribuie la secvențialitatea lucrărilor.

Atunci când intrii în expoziție îți dai imediat seama că este produsul unui efort colectiv, al unei echipe bine organizate. Când a început să se contureze expoziția așa cum o vedem acum la MNAC și cât timp a durat construirea ei?

Discuțiile cu MNAC au început cu mai mult timp în urmă, când am decis că vom face expoziția și am ales spațiul în care se va întâmpla, dar procesul de lucru după stabilirea echipei a început undeva la finalul anului trecut, iar în vară am stabilit lucrările și am intrat în legătură cu arhitecții pentru designul expozițional. Apoi, munca de realizare a planului arhitectural a durat cam două săptămâni și încă una sau două pentru poziționarea propriu-zisă a lucrărilor. În tot procesul acesta s-a adăugat și o muncă de restaurare care a necesitat un timp și un efort semnificativ, pentru care am lucrat cu Andreea Teodorescu, restauratoare specializată pe grafică și suport de hârtie, care a realizat o muncă extraordinară.

Expoziția va fi deschisă până în aprilie 2023. La ce ne putem aștepta pentru perioada următoare?

Începând cu ianuarie 2023 organizăm tururi ghidate, dar și ateliere cu copii și adolescenți. Va avea loc și serie de evenimente, conferințe și lansări de carte. Munca curatorială și de organizare nu se termină niciodată atunci când ciocnești paharul la vernisaj, nici când se închide expoziția, ci poate abia atunci când împachetezi lucrările și te asiguri că toate ajung înapoi la casa lor.