Washing the Guilt Away s-a deschis pe 9 iunie, cu un vernisaj aglomerat, dar cu o atmosferă prietenoasă. Spațiul Mobius Gallery a primit o parte din lucrările realizate de Cătălin Bădărău între 2020 și 2022, reunite sub pălăria conceptului profund uman, permanent actual și provocant al sentimentului de vină. „The guilt”, vina, are două modalități de existență în raport cu noi, cu oamenii: una de suprafață, generată de ceea ce trăim de zi cu zi, iar alta viscerală, înscrisă în genele noastre, pe care o moștenim de la cei care au fost înaintea noastră, generații întregi de „vinovați”. Cătălin Bădărău ne atrage atenția spre această ultimă modalitate prin care sentimentul de vină există în noi. Artistul își „disecă” lucrările, le înjumătățește, le arată măruntaiele prinse între două foi de sticlă, spunându-ne cam cât de adânc trebuie să privim. Așa cum vom afla, seria de lucrări după care își ia numele expoziția a fost concepută în 2020, anul pandemiei și al lockdown-ului, atunci când lumea a făcut (forțat) primul pas către o introspecție mult mai profundă, dar și către dezvoltarea unor obsesii și nevroze induse de emoții care dau pe-afară. La doi ani distanță, sculptorul ne propune să ne întoarcem: să vedem ce putem culege din ce am trăit și (poate) ce putem „spăla” din ceea ce am moștenit.

Cătălin Bădărău a vorbit pentru Propagarta despre expoziția sa de la Mobius Gallery: despre sentimentul de vină și ce a determinat explorarea lui artistică, dar și despre una dintre cele mai noi serii de lucrări. L-am întrebat, de asemenea, ce i-ar plăcea să audă de la studenții cu care lucrează la UNARTE și ce planuri are pentru perioada următoare.

Până pe 14 iulie încă se mai poate vedea la Mobius Gallery expoziția ta personală „Washing the Guilt Away”. Spune-ne puțin despre ea. Când ai început să explorezi ideea aceasta de „vinovăție impregnată în ADN-ul uman” (cum ne spune textul de prezentare)?

Expoziția preia numele uneia dintre seriile expuse. Acum ceva timp, procesul spălării mâinilor devenise ritualic sau chiar obsesiv pentru noi. Am fost impresionat de faptul că mâinile compun o formă asemănătoare cu cea a inimii atunci când se spală una pe cealaltă. Această frământare a mâinilor corespundea, în perioada respectivă, cu o angoasă interioară, ca și cum tot ce se întâmpla în afară oglindea tulburarea dinăuntru. Am obținut câteva obiecte tridimensionale din silicon, burete, pânză de sac și tifon, care aminteau de forma inimii și care erau un fel de stop-motion din procesul spălării mâinilor. Eram curios dacă similitudinile se vor păstra chiar și după ce aș tăia și aș deschide acele forme. Surpriza a fost că după ce le-am comprimat între două foi de sticlă ele semănau chiar mai mult cu niște inimi despicate. La un moment dat, am vrut să numesc seria aceasta „Pontius Pilat”, pentru că îmi amintea de gestul lui ritualic al spălării de o vină pe care el nu și-o putea atribui nici lui însuși, dar nici „condamnatului’’. Pentru cei care ar mai fi putut crede că mâinile lui sunt totuși pătate de sânge, el se mai spăla încă o dată, demonstrativ, prezentând mai apoi oamenilor mâinile sale pe care și le considera indubitabil curate. El se spăla atunci de o pată invizibilă, de ceva care nu lăsase urme la nivelul pielii, dar care care ar fi lăsat urme mult mai discrete, dar mai profunde și s-ar fi impregnat mult mai adânc, dincolo de nivelul epidermei. Atunci când spălarea mâinilor este ritualică ea are și o menire terapeutică, de eliberare sau măcar de temperare a frământărilor interioare.

În perioada pandemiei ne-am spălat obsesiv pe mâini, precum Pilat, încercând să îndepărtăm ceva ce nu putea fi văzut. Nu avem niciun indiciu care să ne asigure că suntem curați, ceva care să ne spună că procesul și-a atins scopul și poate fi încheiat. Cred că această nesiguranță a creat un cerc vicios care a multiplicat și accentuat angoasele noastre. În timpurile ciudate pe care le trăim, a devenit din ce în ce mai acută nevoia noastră de a ne autoanaliza, de a trece dincolo de aparențe, dincolo de suprafața superficială a lucrurilor. Cred că în această perioadă mai mult ca niciodată simțim nevoia să mergem cu analiza propriilor angoase cât mai aproape de sursa lor, iar pentru asta este nevoie de un gest curajos și dureros de despicare, de îndepărtare a nenumăratelor straturi care păstrează ascunse, chiar și față de noi înșine ,adevăratele surse ale frământărilor noastre. Cred că ne întrebăm mai mult decât de obicei: care este oare partea noastră de vină?; când și unde am greșit și față de cine?; ce am fi putut face altfel?; cum am putea îndrepta ceea ce mai poate fi îndreptat?

Washing the Guilt Away IX, 2020

„Brotherly Love” ți-ai intitulat trei lucrări care fac parte din noua expoziție, realizate chiar în 2022. O denumire cu două tăișuri, ar părea. Cine sunt personajele și care e relația lor?

În seria „Brotherly Love’’ sunt compoziții cu două sau trei personaje care se află într-o acțiune ambiguă, între conflict și tandrețe. De aceea am și ales acest titlu oarecum ironic, pentru că, deși nu este evident, totuși privitorul ar fi încurajat să vadă acolo reprezentarea unei relații de iubire între două ființe care se aseamănă până la a fi identice. În prima compoziție din acesta serie, chiar dacă aparent sunt
două personaje, acolo este de fapt doar unul singur, tăiat pe din două și desfăcut.

Cred că suntem într-o relație continuă de iubire-ură cu noi înșine și că pe parcursul unei zile, unei ore, sau chiar a unei secunde, putem oscila de la o extremă la alta, fără să fim neapărat în mod rațional conștienți de asta. Cred că acest proces este caracteristic conștiinței umane și mai cred că relația cu vina este indispensabilă acestui proces: „vina este prețul pe care animalul uman a fost nevoit să-l plătească pentru a deveni ființă socială”, după cum spune Nietzsche. Poate că titlul oarecum ironic al acestei serii trimite și către dezideratul eșuat de a ne raporta la noi înșine și la ceilalți ca la cineva cu care împărțim o biografie similară, aceleași timpuri, eventual același sânge, aceeași părinți, aceleași suferințe, aceleași bucurii. De obicei greșim și ne simțim vinovați mai ales față de oamenii pe care îi iubim sau îi respectăm cel mai mult. Cei mai apropiați oameni nouă suferă cel mai mult din cauza noastră.

Cred că titlul ar mai putea conține în el și un fel de constatare amară că multe dintre relațiile frățești pe care le cunoaștem din istorie sau din istoriile noastre personale sau din ale celor din jur, nu sunt chiar ceea ce ne-am aștepta să fie, ceea ce am defini ca iubire frățească. Poate că ar trebui să acceptăm și faptul că până și iubirea frățească nu poate fi cu totul străină de conflict. Însă, orice conflict lasă traume, care mai apoi rămân imprimate în ființa noastră. Suntem încă marcați de fraticidul lui Cain, îl purtăm în noi și îl perpetuăm. Intentionasem să numesc prima compoziție din această serie „Cain și Abel”, dar apoi m-am îndepărtat de acest titlu pentru că mă nemulțumea conexiunea prea strictă cu acest episod biblic. Pentru mine acest moment este mai degrabă descrierea metaforică a altor tipuri de conflict și de „fraticid”.

Brotherly Love I, 2022

Brotherly Love II, 2022

Brotherly Love III, 2022

Expozițiile tale ne prezintă, de multe ori, explorări ale unor sentimente umane universale care sunt prezente în viața noastră mereu, ne afectează și chiar ne modifică traiectoria. În ce fel au fost aceste sentimente un motor pentru creația ta?

Dacă ne regăsim în arta preistorică a cavernelor și dacă cele mai vechi mituri și legende ale omenirii încă ne mai spun lucruri relevante, înseamnă că noi, oamenii contemporani nu ne-am schimbat structural foarte mult față de oamenii acelor timpuri. Asta ar putea însemna că temele principale ale umanității rămân aceleași și că ceea ce se schimbă are mai mult legătură cu forma decât cu conținutul. Aurel Vlad
spune că arta lumii ar putea fi redusă la câteva teme principale, nu mai multe decât degetele de la o mâna. Creativitatea, inventivitatea și ingeniozitatea umană în abordarea plastică a acestor câteva teme ne dau iluzia diversității aproape infinite. Cred că aceste teme principale se nasc din cele mai puternice sentimente, atât de puternice încât nu ne putem abține să le dăm expresie.

Pentru a reveni la tema expoziției: Cred că fiecare dintre noi este bântuit de diverse sentimente de vinovăție, unele din motive mai importante, altele din motive aproape banale. Oricât de mari sau de mici ar fi motivele acelor sentimente, ele ne produc o stare de tulburare și de introspecție. Dacă am putea alege să trăim o viață fără sentimente generate de conștientizarea vinii, acea viață ar fi mai comodă, însă ar fi mai apropiată de o viață pre-umană, animalică. Poate că starea paradisiacă pe care o deplângem și pe care pretindem că o căutăm neîncetat este, de fapt, incompatibilă cu condiția noastră umană.

Există o întreagă filosofie despre expresivitatea mâinilor în artă, despre cum au fost ele folosite în istoria artei și așa mai departe…Când a apărut mâna că subiect artistic în practica ta?

Încă de la primul meu contact cu lutul de modelaj m-am îndreptat instinctiv către acest detaliu figurativ. Cred că orice sculptor simte că figural umană are două centre principale de interes: portretul și mâinile. Poate că nu întâmplător mâinile (și nu alte părți ale corpului) sunt cele care compun acea formă care amintește de forma inimii, în lucrările mele. Mâna ne definește că ființe umane. Constituția anatomică a mâinii și ceea ce poate face ea ne asemănă cu primatele, dar ne și diferențiază de ele și de întregul regn animal. Pentru mine, mâna este un simbol al verbului „a face”, de aici poate și legătura mâinii cu vinovăția.

Mâna poate fi un simbol al voinței și al liberului arbitru sau poate chiar a conștiinței umane puse în acțiune; mâna poate fi cea care acuză, care condamnă sau cea care absolvă de vină; mâna poate înrobi sau poate elibera; mâna poate produce suferință, poate face răul, dar tot ea poate fi cea care aduce mângâiere; mâna poate lovi sau poate tămădui, mâna poate ucide sau poate salva de la moarte; mâinile se pot ruga sau pot mânui arme.

Enclaves, 2022

Lucrezi cu studenții de la UNARTE, Secția Sculptură. Acesta este un lucru minunat, pentru că relația dintre profesor-student poate fi extrem de fructuoasă pentru ambele părți. Care crezi că e cel mai important lucru pe care îl pot culege tinerii artiști din orele petrecute alături de tine? Ne poți spune un sfat pe care-l dai studenților tăi?

Mi-ar plăcea să știu că tinerii artiști intră în noua etapă a vieții lor cu încredere în abilitățile lor tehnice specifice domeniului sculpturii. Mi-ar mai plăcea să aflu că timpul petrecut împreună i-a ajutat să-și descopere o dragoste deosebită față de acest domeniu. Sculptura, ca aproape toate domeniile actuale, cere spirit critic și disponibilitate de a învăța pe tot parcursul vieții, iar asta se poate face doar dacă lucrezi din pasiune și iubire. Mi-ar mai plăcea să știu că ei au rămas cu convingerea că sculptura lor trebuie să fie puternic personală, că mesajul artei lor trebuie să aibă legătură cu ceea ce ei au trăit, cu ceea ce ei au experimentat intens, direct, pe pielea lor. Cred că lucrul acesta devine foarte important, pentru că pășim din ce în ce mai ferm în epoca în care inteligența artificială, ajutată de printere 3D și robotică, genereză imagini spectaculoase bi sau tridimensionale, cu o rapiditate și o ușurință impresionantă. După cum vezi, mă feresc să folosesc termenul „creează” sau mai ales „creează artă” atunci când mă refer la A.I. Asta deoarece, pentru mine, „a crea’” are legătură cu a simți, a-ți fi frică, a suferi, a te bucura, a spera, a iubi…

Care sunt planurile tale pentru restul anului 2022? Ne poți dezvălui un proiect la care lucrezi?

Lucrez în prezent la o serie nouă, la care am visat îndelung. Sper să iasă așa cum o vizualizez. Am de așteptat, deoarece procesul de lucru este îndelungat. Nimic nu este cu totul nou sub soare, după cum se spune, și poate că nici această nouă serie nu va fi cu totul și cu totul altceva decât restul lucrărilor mele, dar cu siguranță va avea o expresie fresh. Vreau să dezvolt seria „Brotherly Love”. Cred că viitoarele compoziții ar putea capăta chiar mai multă tridimensionalitate și ar putea include și elemente din mediul înconjurător. Aș vrea să reiau și seria mâinilor supradimensionate din care face parte lucrarea „Anatomy of my true beliefs”. Prefer să vorbesc mai puțin despre proiectele in progres și să le las să se coacă pe îndelete, mai ales că, într-o oarecare măsură, orice proiect în curs își are autonomia lui. De la un anumit moment îmi place să ascult mai mult „întâmplarea”, pentru că de obicei ea vine cu ceva surprinzător și spectaculos. Sunt și eu curios să văd cum vor evolua lucrurile.

Aanatomy of My True Belief, 2019