Galeria Posibilă găzduiește, până pe 6 august, expoziția Alexandrei Boaru, On Being Human and Other Speculative Beings. A Parable of Becoming. Curatoriată de Ioana Mandeal, expoziția-instalație reprezintă proiectul de master al artistei, precum și produsul final al cercetării sale extinse de-a lungul a câțiva ani. „Interspecii”, „lumi interschimbabile”, „simbioză” și „existență alternativă” sunt conceptele cu care Alexandra se joacă în lumea creată de ea. Făcând un exercițiu psihic, dar mai ales fizic, în care își împinge propriul corp către apropierea de modul de viață al altor ființe, vegetale sau animale, ori fuziunea cu diferite structuri extraumane, artista propune estomparea liniilor care delimitează speciile, regnurile, soiurile, felurile, și crearea unei biosfere propice unor organisme hibride, în continuă transformare. „Artefacte”, așa cum le numește Alexandra, obiectele realizate de ea alcătuiesc microcosmosul în care realitatea alternativă există în paralel cu a noastră.

Expoziția-instalație este compusă din medii artistice variate: fotografie, video, obiecte realizate prin folosirea mai multor tehnici de lucru (papier mâché, modelaj), dar și intervenția cu materiale naturale asupra celor artificiale. Această varietate de materiale servește în mod direct scopului expoziției, dincolo de rolul estetic/expresiv, făcând parte din melanjul de compoziții chimice organice sau anorganice despre care vorbește artista și care se autocorectează și balansează, fără însă a se omogeniza.

Alexandra Boaru a povestit pentru Propagarta despre proiectul său de master și conceptul îndelung studiat din spatele lui, acum expus la Galeria Posibilă, precum și despre interesul său pentru artele performative și conceptualismul anilor `70.

Explică-ne puțin despre expoziția „On Being Human and Other Speculative Beings. A Parable of Becoming”. Cum ai ajuns să explorezi ideea de „interspecii” pentru proiectul de master?

Proiectul în sine este un fel de extensie a cercetării mele de licență, dar este mult mai amplu. Practic, când am început să lucrez cu ideea asta de interspecii (transspecism) eram în facultate. Am pornit de la o idee simplă: aceea că într-un moment mai dificil al vieții mele îmi doream să-mi las toate grijile umane în spate și să devin o plantă. Plantele sunt self-sufficient, ele au nevoie de apă, de sol și de soare,dar își trăiesc viața prin ele însele, fără a deranja pe nimeni, fără a trăi complexitățile gândurilor umane. De aici am început un întreg periplu: experimente în care am încercat să devin, practic, o plantă, să transcend existența umană fizică, să încerc să văd cât de mult pot ajunge să o pun la încercare, asemuindu-mă unei ființe vegetale. Și proiectul de master a început tot de la această idee, dar de această dată nu m-am mai oprit doar la relația cu regnul vegetal, și am încercat să încorporez în lumea pe care am creat-o tot ce există, fără bariere: organic, anorganic, solid, lichid, veșnic sau efemer. Tot universul pe care l-am creat este un „bubble”, ca un balon în care toate lucrurile plutesc într-o sevă, se transfigurează, își schimbă direcția, fuzionează între ele sau se divid, într-o mișcare perpetuuă. Produsul final al acestei cercetări este această expoziție, la care s-a muncit foarte mult.

Când ai descoperit interesul tău pentru acest tip de lume transformabilă, în care toate elementele se regăsesc permanent într-o „simbioză”, așa cum ne spui în textul de prezentare?

Îmi place foarte mult să citesc literatură speculativă, iar o parte din inspirație a venit de acolo. Am citit Octavia Butler, un autor care lucrează foarte mult cu ideea de lumi interschimbabile, dar într-o manieră naturală, neforțată, organică. Mi-a plăcut ideea de a putea deveni altceva, într-o altă lume.
Aș adăuga faptul că ceea ce am creat nu este ceva post-uman, post-apocaliptic. Este paralel cu lumea noastră. M-au interesat foarte mult în cercetare posibilitățile alternative de existență, în simbioză cu alte ființe sau chiar obiecte: o biosferă care ar exista pur și simplu în al mod decât al nostru. Mi-ar plăcea ca vizitatorii expoziției să își imagineze, pentru o secundă, că ea chiar există și să își pună întrebarea: „Dar dacă lumea ar fi așa? Ce ar fi atunci?”

Expoziția trebuie văzută ca un fel de capsulă: un spațiu imersiv în care putem explora prin ochii tăi o realitate alternativă. Tu o numești, în mod firesc, instalație. Dar cum te raportezi la fiecare obiect în parte?

Numesc toate aceste obiecte care fac parte din expoziție „artefacte”, pentru că dacă le-aș numi altfel (lucrări/fotografii/sculpturi/video) le-aș știrbi prezența în lumea pe care am creat-o. Artefactele sunt „martori” ai lumii lor și asta aș vrea să fie și obiectele create de mine. Practic, ele reprezintă imagini stop-cadru din universul interschimbabil în care există.

Practica ta a fost pusă în legătură cu anii ’70 și cu perioada conceptualismului. De unde vine această alăturare/asemănare?

La facultate am făcut fotografie în primul an, dar apoi am început să explorez mai multe posibilități, mai ales legate de detașarea fotografiei de un simplu obiect estetic. Prcatica mea a început atunci să încorporeze foarte multă cercetare, research pe ceea ce mă interesează. Făcând facultatea în Marea Britanie, am fost norocoasă că am avut acces la o bibliotecă foarte vastă, cu mii de titluri, mii de albume de artă. Am dat peste câteva cărți despre arta conceptuală din anii ‘70 și atunci s-a trezit ceva în mine, vâzând fotografiile și stilul acesta de a face artă în afara oricăror norme academice, chiar cu propriul corp și în orice mediu. Mi-a plăcut acel playfulness pe care îl are arta conceptuală și faptul că nu se ia atât de mult în serios, cu toate că nu este mai puțin intelectualizată decât arta mai „clasică”.

Faci și performance, pe care, bineînțeles, îl documentezi video. Cum ai ajuns la acest mod de expresie?

Lucrez, în mare parte, direct cu corpul meu, iar cesta este un lucru esențial. În primul rând, există o comoditate în asta, pentru că trupul nostru e mereu acolo, îl luăm cu noi peste tot, îi știm limitele, știm ce vrem să testăm și să simțim. Nu cred că m-aș simți comortabil să lucrez cu alți oameni, pentru că fiecare corp are limitele sale și fiecare corp poate face ce dorește cu el însuși. Îmi folosesc propriul corp ca model, ca bază a experienței pe care o generez.