Constantin Severin este artist vizual, membru al Asociației de Artă Ottawa (Canada), fondatorul și promotorul unui nou concept în arta contemporană, Expresionismul Arhetipal. De asemenea, este scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România și jurnalist, colaborator al posturilor de radio BBC și Europa Liberă, redactor al revistei internaționale de cultură Levure littéraire (Paris). Pentru a afla mai multe despre semnificația expresionismului arhetipal în artă și despre creația sa, Propagarta a stat de vorbă cu pictorul Constantin Severin.

Sunteți artist plastic și scriitor, iar așa cum reiese cel mai bine din volumul de poeme „Viețile pictorilor”, care tocmai a fost publicat, în ceea ce vă privește, cele două domenii nu sunt separate, ci se îmbină. Cât de mult intervine poezia în pictura dumneavoastră și ce loc ocupă în raport cu aceasta?

Cred că la niciun creator domeniile sale de interes, în care acesta investește pasiune, muncă și dragoste pe termen lung, nu pot fi separate. Iar eu am fost încă din copilărie și adolescență o creatură de tip Ianus bifrons, cu o față îndreptată spre artă și cealaltă către literatură și poate de aceea mi-a fost dat să scriu o carte precum „Viețile pictorilor”. Uneori am senzația stranie că îngerii păzitori ai unor cărți încă nenăscute își aleg ei autorii de care au nevoie pentru a ieși în lume; eu pot doar să depun mărturie că probabil un astfel de înger păzitor mi-a strecurat pe neașteptate ideea, în august 2020, să fac o selecție de 25 de mari pictori ai secolului al XX-lea, să le aprofundez viața și opera, să încerc să mă identific cu ei și să creez pentru fiecare un poem-monolog, un fel de memento mori ca la cimitirul din Săpânța. E o carte pe care am scris-o concomitent și în limba engleză, iar varianta în limba lui Shakespeare a avut deja un succes internațional, poemele au apărut în antologii și reviste prestigioase din mai multe țări, fiind apreciate și de coordonatorii celei mai faimoase reviste literare din lume, „World Literature Today”, care au publicat în mai 2022 poemul „Wassily Kandinsky”.

Unii critici de artă au remarcat într-adevăr că pictura mea este un fel de poezie vizuală, atât prin compoziție, culoare cât și prin vocabularul artistic folosit și „aerul” atemporal, din alfabetul meu vizual nu lipsesc literele/semnele sacre/arhetipurile unor culturi primordiale enigmatice precum Cucuteni, Hamangia, Gumelnița ș.a. iar textul e un laitmotiv al celui mai important ciclu de lucrări, expresionismul arhetipal, toate titlurile conținând sintagma „Text și Timp”, la care am adăugat numărul lucrării în ordine cronologică, în total 123 de tablouri. Dar nu m-am gândit niciodată în mod conștient că mi-aș dori ca pictura mea să aibă o „respirație” poetică, pur și simplu opera mea de artă a reprodus în mod fidel modul meu de a fi în lumea spiritului, cu tot ce am acumulat, am iubit, am crezut și am trăit cu intensitate până în acel moment. Nu știu dacă poezia mea este mai valoroasă ca pictura sau invers, în mod cert ele ocupă un loc egal în inima mea și ambele tânjesc după suflete care să le prețuiască.

Nu putem vorbi de granițe, de separări în creația dumneavoastră, nu putem atribui riguros fiecărei lucrări „eticheta” de figurativ sau abstract, putem spune doar că aceasta pornește de la arhetip, situat între cele două. Când ați început să explorați conceptul de ex- presionism arhetipal și cum s-a produs apropierea față de acesta?

Ideea acestui concept nou în lumea artei, expresionismul arhetipal, mi-a venit în anul 2000, în timp ce scriam o cronică despre pictura bucovineanului din Saint Tropez, Georges Cotos, apoi am reluat sintagma și am dezvoltat-o într-o cronică de artă dedicată maestrului Ovidiu Maitec, în anul 2001, după ce i-am admirat retrospectiva de la Muzeul Național de Artă al României și am stat de vorbă cu dânsul. În compoziția primului tablou care deschide această serie importante pentru evoluția mea ca artist vizual, „Text și Timp 1” (2004; colecția Muzeului de Artă din Drobeta Turnu-Severin) am inclus fragmente din ambele cronici dedicate celor doi artiști, evident frazele în care vorbeam despre expresionismul arhetipal. Am avut nevoie de o viață, de mulți ani de observații și meditații asupra lucrărilor artiștilor mei favoriți din arta românească, Brâncuși, Țuculescu (din perioada sa așa-zis totemică, care coincide cu viziunea mea despre artă), Apostu, Maitec, Covrig (cu ultimii doi am avut o relație de prietenie până la plecarea lor la ceruri) pentru a realiza că toți acești mari artiști au ceva în comun, și anume arhetipul, un simbol universal. Arta lor nu se încadrează în cele două paradigme majore teoretizate de istoricii de artă, figurativul și abstractul, ei au căutat să reducă figurativul la esența lucrurilor, ca în arta culturilor primordiale și s-au situat în mod natural între cele două paradigme, dar în același timp formele lor au vibrații și culori expresioniste, de pildă pentru mine „Pasărea în Spațiu” a lui Brâncuși este replica în sculptură a „Țipătului” lui Edvard Munch. În perioda adolescenței mele am început să învăț engleza și franceza la școală și treptat am studiat în trei limbi cărți și albume de artă, dar dintre toate una singură a avut un rol decisiv în formarea mea ca artist plastic, „A Concise History of Modern Painting” de Herbert Read (un mare istoric de artă britanic), publicată în 1968 de celebra editură „Thames and Hudson” din Londra, o carte de 380 de pagini cu 512 ilustrații, pe care am citit-o și am recitit-o de zeci de ori în decursul vieții. E cea mai zdrențuită carte din biblioteca mea și am primit-o gratuit, deoarece editura respectivă a avut un program impresionant în anii `70 ai secolului trecut de a expedia cărțile sale de artă unor tineri din țările comuniste care cunoșteau limba engleză. O carte poate deveni uneori un mesager al destinului, îți poate arăta o cale pe care poți traversa miezul de foc al unui vis, scriam în romanul „Bibliotecarul Infernului”, cu gândul la cartea lui Herbert Read, care a contat pentru mine mai mult decât o academie de artă.

Mereu au existat momente în artă când, indiferent de context, artiștii au revenit asupra unor modele, unor creații anterioare. Considerați că aceste manifestări au avut câtuși de puțin tendința de a recompune arta într-un sens arhetipal sau au avut mai degrabă rolul unor „comentarii” (cu diferite perspective) asupra acelor opere?

Universul creației este infinit și în decursul timpului cred că artiștii au avut ambele abordări. Iar alți artiști vizuali nu mai revin asupra unor creații anterioare, fiind atrași de noi forme care apar în imaginația lor și visând ca fiecare lucrare să aibă ceva unic, chiar dacă vocabularul plastic este același. Am preferat adeseori „citatul cultural” în locul unor „comentarii (cu diferite perspective)”, deoarece eu cred că operele de artă extrem de cunoscute, de valoare universală sunt practic arhetipuri culturale și probabil vă amintiți că în multe compoziții ale picturilor din expoziția mea „Două decenii sub semnul Expresionismului Arhetipal, 2002-2022” de la Muzeul Municipiului București, Casa Filipescu-Cesianu, am inserat mici copii realizate de mine după capodoperele unor artiști vechi extrem de cunoscuți, Leonardo da Vinci, Vermeer, Jan van Eyck, Velazquez, Caravaggio. În afara arhetipurilor culturale, am mai folosit arhetipurile sacre (heruvimii și serafimii stilizați din pictura bizantină) și arhetipurile utilitare (furca de tors țărănească; Apostu și Brâncuși au folosit mult șurubul de teasc). După cum știm cu toții, Constantin Brâncuși a revenit mereu asupra unor creații anterioare și cred că el a reușit cel mai bine să recompună arta într-un sens arhetipal, de altfel el îl studiase pe contemporanul său Carl Gustav Jung și în jurnalul său am găsit scurte comentarii despre arhetipuri.

Creația dumneavoastră este, printre altele, rezultatul unei fuziuni între colectiv și individual, particular. Cât de mult se echilibrează cele două?

Aceasta e o întrebare interesantă, care nu mi s-a mai pus până în prezent și sunt uimit că a fost formulată de o intelectuală atât de tânără. Arhetipurile fac parte din imaginarul colectiv și era normal ca în explorările mele balanța să fie în defavoarea imaginarului individual. Imaginarul colectiv e static, obiectiv, atemporal, imploziv, în timp ce imaginarul individual, particular e dinamic, subiectiv, sfâșiat de timp și exploziv iar eu am încercat, la fel ca Ion Țuculescu sau Paul Klee, să le echilibrez prin folosirea cromaticii expresioniste (culori tari și contrastante, care imprimă o mișcare invizibilă, un oarecare dinamism formelor atemporale). În urmă cu peste 20 de ani, înainte de a lansa conceptul/mișcarea artistică expresionismul arhetipal am admirat ore în șir retrospectivele Ion Țuculescu și Corneliu Baba de la Muzeul Național de Artă al României, care mi-au marcat opera. Cred că maestrul Corneliu Baba a reușit cel mai bine în arta românească să realizeze un echilibru între imaginarul colectiv și cel individual, privirile pline de o liniște explozivă ale personajelor sale mă urmăresc și în vis. De aceea i-am dedicat o lucrare în expoziția mea de la Casa Filipescu-Cesianu, „Țipăt Colectiv. In memoriam Corneliu Baba”, care i-a plăcut foarte mult unui colecționar rafinat, unul dintre fondatorii casei de licitații Artmark, domnul Radu Boroianu, un fan al artei mele încă de la prima mea expoziție în București, în 2012. Din august 2020, în timp ce scriam primul poem la cartea „Viețile pictorilor” am simțit nevoia să închei ciclul expresionismul arhetipal și să încep unul nou, figurativul cuantic, prin care am înclinat balanța în favoarea individualului, văzut până în cele mai intime cotloane cuantice ale sale, un fel de postexpresionism. Creația este într-adevăr rezultatul unei fuziuni între memoria colectivă și memoria individuală, iar arta poate fi un bun mediator între cele două.

Ați avut expoziții atât în țară, cât și în străinătate. În ce colecții putem regăsi lucrările dumneavoastră?

Probabil cele mai importante lucrări din ciclul expresionismul arhetipal se află în colecțiile celor doi copii ai mei, Ciprian din București și Ioana din Ottawa, Canada, amândoi cu un gust estetic desăvârșit, apoi mă simt onorat că lucrările mele pot fi găsite în casele unor oameni de cultură de talie internațională, precum Daniel Simon din SUA, Helen Gorrill din Marea Britanie și Manrico Murzi din Italia. La fel de bucuros am fost atunci când mi-au cumpărat lucrări colecționari mai puțin cunoscuți din România (câteva zeci) și străinătate (nu mai mult de 15) și doi dintre fondatorii casei de licitație Artmark. Patru dintre lucrările mele pot fi admirate în colecțiile de la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul Bucovinei din Suceava, Muzeul de Artă din Drobeta Turnu-Severin și Muzeul Municipiului București. Nu am fost prea interesat de succesul pe piața de artă, pe care l-am refuzat practic în urmă cu vreo 10 ani, atunci când un cunoscut agent de artă din SUA, Alan Bamberger, care intuise că arta mea ar fi avut o șansă de a pătrunde în colecții mai importante, mi-a propus să devin rezident al SUA și să lucrez cel puțin 6 luni pe an într-un atelier din New York, dar eu am refuzat din motive personale. Foarte importanți pentru reușita la cel mai înalt nivel a unor artiști vizuali nu sunt doar galeriile de arte majore, ci și colecționarii de artă strategici, care investesc miliarde de dolari în lucrările unor artiști contemporani, de pildă eu am remarcat că Adrian Ghenie (probabil singurul artist român care ar putea avea în viitor o cotă apropiată de cea a lui Brâncuși) a avut o evoluție spectaculoasă pe piața de artă din momentul în care un astfel de mega-colecționar, François-Henri Pinault, i-a cumpărat câteva tablouri. Fiecare artist are destinul său, dar din păcate eu sunt convins că marea majoritate a pictorilor români valoroși vor rămâne pentru totdeauna „clasici de uz intern” (o sintagmă care aparține criticului literar Marian Popa) și asta din motivele menționate, nu sunt reprezentați de galerii de artă majore și lucrările lor nu au fost achiziționate de colecționari de artă strategici. Nici nu este de așteptat să avem mai mulți artiști vizuali care să fie promovați precum Adrian Ghenie, deoarece în România piața de artă este aproape inexistentă și vor fi preferați mereu artiștii care provin din marile puteri ale pieței de artă, SUA, Germania, Marea Britanie, Franța, Japonia, China ș.a., chiar dacă mulți dintre ei sunt mai puțin interesanți și valoroși decât artiștii români. Dintre cei 100 de artiști vizuali reprezentați de cea mai importantă galerie de artă din lume, Gagosian din New York, 58 sunt din SUA (o parte născuți în alte țări), 16 din Marea Britanie, 7 din Germania, 6 din Franța, 3 din China, 2  din Japonia, 2 din Italia, 2 din Austria și câte unul din Polonia, Brazilia, Suedia și Canada.