Gizella Popescu este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, a avut atât expoziții personale, cât și expoziții de grup organizate în galerii private, spații neconvenționale și saloane de artă. Lucrările ei aduc în prim-plan personaje în ipostaze teatrale, care oferă alte fațete ale realității prin tratarea unor subiecte precum libertatea, viciile, ispitele sau valorile societății actuale. Gizella Popescu ne-a răspuns la câteva întrebări despre discursurile pe care le propune publicului, personajele cameleonice pe care le construiește și conceptele din spatele expozițiilor personale.

Ai absolvit Dreptul, ești avocat, însă pașii ți s-au îndreptat spre artă. Cum a început povestea ta cu arta?

Am absolvit dreptul și am fost avocat peste 10 ani, într-adevăr, dar de mult timp domeniul dreptului a fost subjugat celui artistic. Cunoștințele mele din drept au fost puse și la dispoziția Uniunii Artiștilor Plastici din România, cu care am dezvoltat câteva proiecte și inițiative legislative.

Povestea cu arta, dacă se poate numi poveste, nu a avut un debut clar, pentru că eu văd arta ca pe ceva intrinsec naturii umane. Rămâne la latitudinea fiecăruia dacă decide sau nu să facă din artă o profesie și să i se dedice complet. În cazul meu, tranziția către o profesie în artă a fost treptată și abordată cu prudență, pentru că aveam în spate mai mult o educație bazată pe logică și analiză, decât pe abandon romantic.

În explorările tale apelezi la tipologia umană, la fațetele individului societății de astăzi. Care sunt ideile pe care le prezinți privitorului?

În mod inevitabil, tot ceea ce prezint pleacă de la interesele mele privind arhetipurile estetice ori ideologice. Anumite serii explorează o moștenire colectivă, precum folclorul, iar alte serii vizează tipologii mai actuale. Îmi place să lansez discursuri pentru public, dar cu o morală deschisă, pentru că eu nu văd arta ca pe un manifest, ci ca pe o invitație la explorare. Ideile sunt diferite de la serie la serie și, uneori, chiar de la o lucrare la alta, pentru că nu îmi place repetiția și încerc mereu să introduc ceva nou în practica mea, fie că e vorba de tehnică ori de abordarea conceptuală.

Chipurile care îți populează lucrările își asumă imaginea unor actori aflați într-o căutare de roluri, punând în scenă cadre deschise, care ne invită să ne alăturăm pentru a descifra mesajul din spatele cortinei. Despre ce vorbesc personajele tale?

În seriile mai recente de lucrări, am introdus personajele și culorile puternice din nevoia de a aborda cu curaj anumite tematici. A fost o etapă de abandonare a timidității în pictură, de asumare a figurativului, a culorii și a tematicilor, aproape ca o declarație. Prin urmare, personajele poartă același discurs la bază, prezentat în diferite scenete imaginare dezinvolte, provocatoare. Cum însă arta mea nu este una pur conceptuală, cred că vorbește și prin ea însăși. De fapt, chiar e un țel pentru mine ca pictura mea să vorbească și prin limbajul propriu.

În anul care tocmai a trecut ai avut numeroase participări pe scena artistică, atât personale, cât și colective. Povestește-ne puțin despre fiecare expoziție personală – „Mon Paris”, „Wrong freedom” și „Fețele lui Venus”. Ce au adus acestea în prim-plan?

 Expoziția personală „Mon Paris” a fost organizată de către Elite Art Gallery și a fost gândită ca o punere în scenă a unor personaje, ca pretext pentru abordarea unor subiecte precum viciile și libertatea. Conceptul expoziției ținea de tratarea subiectului fără ocolișuri, secrete sau dezaprobare. Mi-am dorit ca lucrările să atragă vizual și astfel să invite privitorul către o explorare mai profundă. Prin figurativ, am vrut să dau o anumită calitate lucrărilor, de a fi foarte directe pentru public, aproape brutale. Nu am pus nimic în umbră.

„Wrong freedom”, o expoziție organizată de către Celula de Artă în spațiul Pop-up window by Kulterra, vine oarecum în completarea conceptuală a expoziției „Mon Paris”, punând accentul pe anumite idei. Lucrările reflectau deopotrivă o critică și o introspecție asupra modului în care percepem moștenirea estetică, raportat la valorile actuale ale societății, în general, și ale artei contemporane, în particular. Imaginile au fost juxtapuse și alegorice, fiind plasate într-un context ludic intenționat.

Am încheiat anul cu „Fețele lui Venus”, organizată tot de către Celula de Artă, în minunatul spațiu al Palatului Bragadiru. Nu știu dacă exista vreun spațiu mai potrivit pentru lucrările mele din această perioadă, pentru că Bragadiru are și el un discurs despre moștenire și memorie colectivă care invită la imaginație în scenete. Cred că Teatrul Godot nu activează acolo întâmplător.

„Fețele lui Venus” a propus un joc al unor imagini de Venus neastâmpărate, reproduceri originale, în colaj de idei și concepte, redat prin pictură și tehnici antice de scagliola (metodă similară cu stucco, folosită în trecut pentru imitarea pietrei naturale). Mi-am imaginat o Venus autosuficientă, neserioasă, nesățioasă, necuviincioasă, diferită și am invocat-o pe simeze, pentru a discuta, de data aceasta, despre feminitate.

Mi s-a părut potrivită imaginea lui Venus, pentru că ea este văzută ca un fel de prototip, cu toate că legenda spune că ea, ca figură mitologică, s-ar fi născut din genitale distruse ale lui Uranus. Este o figură controversată, care nu urmează, de fapt, nici măcar legea firii, născându-se, practic, dintr-un bărbat, deja matură. Atunci mi-am permis și eu să mă joc cu imaginea ei, inclusiv prin crearea unor piese cu estetică picturală, dar realizate din scagliola, o tehnică de construcție în gips, mai apropiata de sculptură. Un pic de trompe-l’oeil, dar în sens invers.

Ne poți spune ce pregătești pentru perioada următoare?

Cred ca deja s-a conturat destul de clar apetitul meu pentru dramatism și recunosc că încă nu a fost pe deplin satisfăcut. Mereu îmi doresc o mai mare implicare a publicului, lucrări cu un discurs puternic și un impact vizual pe măsură. Pentru viitor, sper să reușesc să mobilizez cât mai multe resurse, pentru a pune în aplicare toate ideile.