Sabina Suru, artistă multimedia, o prezență activă și apreciată a scenei de artă contemporană din România, povestește despre importanța atelierului ca spațiu de creație, despre propriul atelier, precum și despre problema insuficienței acestor spații dedicate activității artistice.

Atelierul, locul în care un artist poate să experimenteze, să distrugă, să construiască, să arunce, fără un scop precis uneori, mai mereu fără judecăți de valoare. Ne poți descrie, dintr-o perspectivă absolut subiectivă atelierul tău?

Spațiul pe care-l folosesc acum ca atelier este ceva mai mult decât atât. În primul rând, este un spațiu mic, foarte mic, cumva direct proporțional spațiului pe care îl ocup și eu corporal în lume. În același timp, aceasta mica “debara de creație” face parte dintr-un context fragil – o clădire cu peste 50 ateliere unde de niscaiva ani cu toții venim zilnic în regim de provizorat. Borcanul, cum este cel mai bine cunoscută clădirea cu pricina, este una dintre multele clădiri cu bulina rosie din centrul Bucurestiului și, deși cu toții așteptam cu speranta momentul în care clădirea va fi reconsolidata, stăm cu sufletul strans gandindu-ne cam ce se va intampla cu atelierul fiecăruia și fiecăreia dintre noi atunci. Stiu ca tocmai am descris o perspectiva obiectiva, dar aceasta curge vijelios in cea subiectivă – an de an, multe dintre experiențele mele de viață au avut într-un fel sau altul de-a face cu provizoratul, iar faptul că acest atelier este, deopotriva, cel mai longeviv acasă (și nu mă refer la acasă = spațiu de locuit, ci acasă care dublează în tangibil spațiul meu mental) și cel mai fragil spațiu, spune multe despre mine ca artist. Demersul meu artistic orbitează idei legate de identitate, control și instrumentaj tehnologic – avand in vedere ca atelierul este nucleul fizic al practicii mele și, totodată, în bătaia vântului, par noțiuni aproape inevitabile, nu?

În acest circuit al provizoratului care se perpetuează, am firește și un atașament special pentru obiectele care suferă din cauza scenariilor cu nisipuri mișcătoare – fie ca vorbim de provizora tehnologic (obsolescenta), utilitar (disfuncționalitate) sau emoțional (obiecte încărcate cu vieți ale altora, vieți încărcate de emoție și conexiuni emoționale, ale căror oameni initiali doresc sa le găsească o casa, cum ar dori asta pentru un copil al nimănui). Cum necum, astfel de obiecte își găsesc continui drumul spre mine, iar eu le primesc cu bucurie și le caut loc în toate cotloanele atelierului meu de 8 metri pătrați. Atelierul meu, devenit laborator în lipsa de suficientă lumina naturală, devenit în timp și biblioteca, arhivă, studio și depozit, ține la un loc, în final, toate lucrurile necesare pentru ce fac acum și, în egală, masura pentru că urmează sa fac și nu sunt conștientă încă.

Cum arată o zi proastă la atelier? Și, cum arată o zi de creație proastă atunci când nu-l ai?

Ah, o zi proastă la atelier vine aproape invariabil după o zi buna în care niște prime experimente au decurs în perfectă armonie cu norocul incepatorului. 🙂 Cele mai bune exemple sunt sesiunile de holografie. Prima sesiune a fost un vis, acum vreo 3 ani, primele plăci holografice au ieșit perfect! Am plecat acasă încărcată de entuziasm și ruland idei despre ce voi face a doua zi cand mă întorc la atelier! Zis și făcut: am revenit a doua zi, era vara și implicit cald (holografia argentica, asemeni fotografiei care folosește tot halogenuri de argint ca agent fotosensibil, este destul de neprietenoasa cu temperaturile care sar de 22*C), umed (la fel, plăcile holografice au gelatina ca liant pentru emulsia fotosensibila care, de asemenea, nu e deloc prietenie cu umezeala) și, în același ton negativist, tot orașul era în vervă și toată lumea se fataia sus-jos cu liftul (or holografia, contrar fotografiei de aceasta data, este profund dependentă de un mediu controlat în ce privește vibrația aerului – vibreaza ceva, liftul sau o ambulanta în celălalt colț de strada, nu mai iese expunerea). Dacă exista vreo variabila cat de mica ce putea să-mi dea peste cap expunerile, aceasta se manifestă aproape invariabil în mijlocul vreunei expuneri cand nu prea mai aveam ce preveni ori repară. Dar am invatat sa ma impac și cu asta. Fotografia, apoi holografia, sunt ambele medii care cer nu atat dedicare, cat incapatanare, anduranta și, mai ales, răbdare. Treci ziua cu cele 17 ceasuri răutăcioase, apoi vii din nou a treia zi și-o iei de la capăt și pană la urma, se asaza și devine bine.

În celălalt scenariu, cel în care atelierul nu exista fizic, nu știu dacă pot izola o zi proastă. În genul acesta de situație, nu mai este atelierul cel care dublează în material spațiul subiectiv, ci invers: spațiul mental dezvolta un extra spațiu în care construiești mental viitoare lucrări și le arhivezi atent, împreună cu multe notițe pe unde poți (carnete, telefon, foi volante – oricum cel puțin jumătate dintre ele se pierd și pastrezi ideea în mare pe care o configurezi de 7 ori cand ii bine în sfarsit timpul sa capete forma fizica). Într-un fel, aici atelierul nu mai are nici un fel de limitari. Intr-o lume ideala, aceste doua spatii coexista și se completeaza reciproc fără pauza.

De regulă, atelierele capătă o identitate atât de clară încât pot descrie parcursul creativ al unui artist. Altele găzduiesc întâlniri legendare, iar altele sunt scotocite, în căutarea acelor lucruri personale, obiecte, schițe sau notițe, care ar putea aduce noi sensuri unui parcurs artistic. Ne-ai putea reconstitui parcursul tău profesional din această perspectivă? Ce ateliere au definit ce etape din procesul tău de maturizare artistică?

As numi aici 3 etape, dintre care doua premerg mult etapa de maturizare, dar au informat puternic traseul pe care l-am avut și îl am ca artistă. 

Întâi, cand se cristaliza dorinta mea de a fost artistă, mama mea dorind sa mă susțină și să îmi fie alături în ce voi hotărî sa fac, a simtit nevoie unei confirmări din partea unui profesionist. Cum în copilărie am locuit într-un oraș foarte mica unde cultura nu era tocmai dominanta, m-a luat de manuta și am mers la o rămășiță a unui liceu de muzica, acuma un fel de scoala de weekend, operată de profesori pasionați, care lucrau cu elevi de toate varstele și-i învățau desen, modelaj sau pictura. Întâmplarea fericită a făcut să nu fie prezenta doamna ce-i fusese recomandata mamei mele pentru validarea căutată, ci domnul Morun, tânăr profesor bărbos și binevoitor care, pe de-o parte i-a oferit mamei confirmarea pe care o cauta, iar in acelasi timp m-a invitat sa vin oricand pot la atelierul lui improvizat într-o fosta sală de muzică. Aici am invatat un lucru esențial: cand nu ai ce-ti trebuie, nu-ți scapi moralul din mână și începi sa improvizezi. Gandesti dincolo de limitele mediului sau ale materialelor și vezi ce poate fi înlocuit de ce. Aici am pictat pe sticlă, ceea ce mi-a displăcut profund, dar m-a facut sa ma îndrăgostesc de sticla. Acestea sunt doua mici detalii care palpaie constant în spatele minții mele cand lucrez.

Al doilea moment a fost în liceu, cand dorindu-mi pictură, nu am putut studia acest mediu, pentru ca nu exista grupa de anul meu. Dar exista grupa cu un an mai mica, iar profesorul de pictură de la liceul de arta din Craiova era atunci un artist foarte interesant, care nu a pus nicicand preț pe limitări și granițe. Dar punea preț pe motivatie, pe ritualul de asimilare în spațiul atelierului și, implicit,i am performat un adevărat ritual din tip Karate kid. Odată acceptată, însă, am învățat foarte multe despre cum poate fi privită și modelată lumea. Am petrecut puțin timp acolo, căci l-am descoperit târziu (ceea ce e destul de bizar, având în vedere că Miki Trifan, profesorul cu pricina, a fost prima persoana pe care am cunoscut-o când am aterizat la liceul din Craiova..

Ultimul scenariu e din perioada facultății când, deși îmi doream sa studiez fotografie, am sfârșit prin a da examen la pictură (povestea e lungă, va rămâne pentru altădată) unde, la scurt timp după ce am început anul, am optat pentru a schimba profesorul coordonator și am fost primită prietenos de Petru Lucaci, care avea atunci grupă de anul 3. A avut o răbdare de oțel și am avut infinite discuții în contradictoriu pe foarte multe teme, ceea ce mi-a împins multe limite. În același timp, metoda lui avea o specificitate pe care imea ta era coerentă și luptăm cu entuziasm pentru a-și susține punctul de vedere, nu se punea niciodată în unghii și nu forța nimănui mâna. Privind retrospectiv, a fost contextul în care m-am dezvoltat cel mai mult și nu cred ca a fost o metoda aplicată inconștient. 🙂

Câtă importanță are, de fapt, atelierul în viața unui artist? Și care este, din câte se vorbește în breaslă, situația din România?

Atelierul este un spațiu esențial, din mai mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, e o extensie a spațiului interior, emotional și rational deopotriva – un dublu materializat, mai bine zis, care reflectă sau, în cazul meu, stabilizeaza dinamicile interioare (nu de puține ori, în perioade de stres profesional, m-am trezit mergând la atelier strict ca sa fac ordine în spațiul de lucru ca sa constat după cateva ore de dereticat, ca nu doar spațiul s-a aerisit, ci într-o masura spectaculoasa, mi s-au limpezit și gândurile, mi s-au echilibrat emoțiile, chiar pana la momente în care îmi schimbăm perspectiva asupra sursei stresului care îmi deslocase programul de lucru creativ). În același timp,  funcționează și ca spațiu de separație de înseamnă viața domestică, socială sau administrativă.

Timpul, chiar și scurt, pe care îl petrec pe drum de-acasa la atelier este un prim buffet, apoi odata ajunsa in acest spatiu cu scop precis și set de reguli bine definite, începe un circuit ritualic, într-un fel: spal ibricul (pentru ca uit sistematic sa il spal în ziua precedenta, deși îmi propun asta de fiecare data), pun apa la încălzit și fac o cafea. Apoi verific echipamentele prin atelier, să fie totul în stare ok, temperatura ambientala in grafic, umezeala în limite acceptabile, mic ritual de grija și blândețe pentru obiectele cu care împart acest spațiu. Abia apoi mă apuc de treaba. De multe ori, acest mic ritual consuma o ora sau mai bine dintr-o zi care nu are 40 de ore, ci abia 4-5-6, in zilele bune, in care nu am și mulți de mailuri și alte drumuri administrative de facut in pripa. Deci o proportie notabilă de timp o consuma un astfel de ritual care e specific practicii într-un atelier. În zilele când vin grabita cu o lista lunga de lucruri de făcut pentru un proiect care trebuie, de exemplu, terminat repede și mai sar peste ritualul meu de pornire, o resimt adesea in ritmul de lucru. De cele mai multe ori, lucrez mult mai fructuos, dacă investesc aceasta ora ritualica. Privind pragmatic, oricine mi-ar spune că e timp irosit, dar iată ca într-un mod straniu, nu este, ba chiar din contra. Eu am avut norocul de a primi un atelier micuț la Borcan, in centru, atelier UAP. Ceea ce înseamnă niște independența pe care mulți am ravnit in studenție – chirie pe care s-o poți duce chiar și când buzunarele tale cam suferă sau comunitate unde diversitatea este altfel decat la scoala (suntem oameni din generații și practici foarte foarte diferite iar acesta e întotdeauna un lucru bun) și unde poți cere, ca-n copilărie, o cafea pentru ca tu ai uitat sa treci să-ți cumperi un pachet când veneai încoace.

Din păcate, un atelier care sa nu coste (cel puțin) cât o garsonieră nu e tocmai o priveliste comuna.

Toți vânăm un astfel de spațiu și prea rar găsim, in afara unui context mai amplu, cum este cazul UAP ori situații de autoorganizare, cum e cazul Atelierelor Malmaison. Vorba in breaslă tot cam asta e, căci suntem mulți și ateliere puțin, așa ca improvizam – asta uneori e bine, face sa apara comunități spontane (cum e cazul Carol 53 sau Home Matasari), dar nici nu ajuta la o creștere sustenabilă, din păcate – am trecut prin experiența de a avea atelier acasă, ori de a imparti un spațiu pretabil de atelier cu colegi care aveau nevoie de lumina naturala (eu avand nevoie de întuneric, pe cat posibil), ori de a adapta spații in stării precare la a deveni spații de lucru. Un compromis e inevitabil pe undeva, dar problema cea mare e ca de multe ori pentru a avea un atelier, compromisurile sunt prea puțin in favoarea artei și mai degrabă in favoarea pieței imobiliare.

Avem și câteva exemple de bune practici, Malmaison sau Fabrica de pensule. Am vizitat și la Leipzig fosta fabrică de bumbac Spinnerei, reconvertită în totalitate în cartier creativ, cu ateliere, prăvălii cu profil, spații expoziționale. Care crezi că ar fi cele mai potrivite soluții pentru România? Ce ai visa, dacă ar fi să descrii un model ideal?

Spinnerei e un exemplu minunat, o dinamica similara am vazut-o și in Londra ori Berlin – spații industriale oferite de stat ori de proprietari din sectorul privat unor tineri din sectorul cultural pentru chirii modice. Implicit, spațiu care se distrugeau încet au fost renovate incet-incet de oameni motivati și pasionați, care le-au readus la viata și le-au transformat in spații culturale deschide și pentru comunitatea locala, nu doar pentru cea culturala. Asta duce la multe tipuri de practici frumoase, cu puțin zbucium devin și sustenabile și apoi cresc și cresc și comunitățile din jur, odată cu ele. Un model ideal ar avea o condiție esențială, care e problematică pentru zona artistică – ceva mai puțin ego și mai mult focus către comunitate, educație, sharing practices și dialog public. Or asta înseamnă încă și mai puțin timp dedicat practicii artistice, dar ziceam mai devreme de

compromisuri. Acesta mi se pare un compromis cu merit. Iar rezultatele încep să apară, de multe ori, mult mai repede decât speram. Malmaison e un context similar, de altfel – o cladire cu multa istorie (multa din aceasta istorie e blamata iar clădirea nu pare sa se elibereze ușor de ea, dar încercăm), dar și mai mult potențial, căci spațiul e permisiv, fluid, iar comunitatea eterogenă și făină. O dinamica similara am gasit in Timișoara, in clădirea Azur, unde sunt ateliere și spații artist run de ceva timp, chiar. Vorbeam cu niște studente de la UVT care-mi povesteau cu entuziasm că și-au găsit un atelier într-o clădire din apropiere similară și ca planuiesc sa se adune acolo mulți și să se formeze organic un hub cultural. Sper sa fie fix așa și să fie și tot mai multe cat de curand.